Alexander Vaida: "A fost o plăcere să ştiu că le-am putut ajuta să depăşească o perioadă extrem de dureroasă"

Alexander Vaida: "A fost o plăcere să ştiu că le-am putut ajuta să depăşească o perioadă extrem de dureroasă"

Trimis de Alina Mondini la Lun, 03/30/2009 - 17:24
Fizioterapeutul Alexander Vaida

Alexander Vaida este un fizioterapeut de succes în oraşul Baden, unde îşi conduce propriul cabinet format în trei încăperi destinate diferitelor tratamente. În sala de aşteptare sunt expuse douăsprezece diplome de absolvire a unor cursuri sau seminare. În biroul în care purtăm convorbirea mai sunt douăsprezece.
 
La prima vedere Alexander Vaida dă impresia de calm, linişte şi siguranţă. Pe parcursul convorbirii impresia se instalează în spaţiu şi creează o atmosferă de seninătate cu încredere iar conversaţia curge firesc, de la sine.

 

- Cum v-aţi început cariera domnule Vaida?

- Am sosit în Elveţia la 14 ani după care am urmat doi ani de şcoală locală şi patru ani de gimnaziu. În ultimul an de gimnaziu mi-am dat seama că voi urma o carieră medicală - umanistă.

 

- De ce?
- Greu de spus. Poate pentru faptul ca ambii părinţi au fost la tinereţe foarte sportivi, iar mama şi-a dorit să fie asistentă medicală. Poate pentru că la vârsta de 12 ani când eram încă în România am avut probleme cu spatele şi am fost nevoit să fac fizioterapie. De-atunci încoace s-a întâmplat să am experienţe şi contacte care m-au marcat, cu terapeuţi şi medici. Drumul meu profesional a început cu absolvirea examenului numit “Matura” (bacalaureat) la Kantonschule Aarau iar apoi cu facultatea de medicină - secţia stomatologie - la Zürich. Dar după doi ani de studiu mi-am dat seama cu claritate că nu sunt omul care să facă munca de stomatolog.

 

- De ce?
- Pentru că nu se potriveşte firii mele active şi sportive. Pe parcursul acestor doi ani – în care m-am simţit foarte bine, am învăţat, m-am împrietenit cu mulţi colegi, am făcut sport – mi-am dat seama de importanţa fizioterapiei. Ea se studiază la o şcoală profesională recunoscută la nivel universitar şi presupune multă practică chiar din timpul studiului, în spitale şi clinici. Curând mi-a fost clar că o astfel de activitate mi se potriveşte mult mai bine. Am avut şi noroc, pentru că la numai trei luni după ce m-am înscris la mai multe şcoli am fost invitat la un interviu şi o examinare în oraşul Basel după care am fost admis şi am început imediat şcoala. Deşi începutul carierei mele nu a fost aşa de clar, direcţia s-a conturat şi definit pe parcurs. Pot spune cu mulţumire că de atunci şi până în prezent continui să îmi exercit profesiunea cu acelaşi entuziasm.

 

- Puteţi descrie pe scurt în ce a constat şcoala?
- Mai întâi am făcut o practică de 4 luni la un azil de bătrâni, apoi un an şi jumătate de teorie, urmat de un an de practică, după care o jumătate de an de teorie şi încă un an de practică iar la sfârşit examenul de absolvire. La finalul fiecărui bloc de teorie am avut, de asemenea, examene iar practica s-a schimbat la fiecare trei luni.

 

- Aţi avut o specialitate la terminarea studiului?
- Nu. La sfârşitul acestor patru ani eşti fizioterapeut. Specializările urmează după aceea. Eu m-am întors de la Basel la Spitalul cantonal din Aarau, unde am rămas zece ani şi am lucrat la toate secţiile: reumatologie, ortopedie, chirurgie, neurologie, medicină internă, inclusiv reanimare. Spitalul mi-a oferit ocazia de a acumula experienţă în multe domenii de la pacienţi imobili în comă până la cei cu dureri “normale” reumatice.
 
 

- Este necesară fizioterapia în aceste secţii?
- Da. Spectrul de acţiune al fizioterapiei s-a lărgit foarte mult în ultimii 20-30 de ani, la toate secţiile din spital. Aproape că nu mai există operaţie fără tratament fizioterapeutic postoperatoriu. Nu este vorba numai de mişcări, gimnastică şi masaje. De exemplu în cazurile de medicină internă se face terapie respiratorie la pacienţi cu astmă, bronşită cronică, pneumonie, embolie – aceasta constă în exerciţii de respiraţie. La secţia de reanimare unde pacienţii sunt nevoiţi să rămână culcaţi zile sau săptămâni întregi, iar noi, fizioterapeuţii, le stimulăm respiraţia sau, ca să nu se rigidizeze, îi mişcăm.

 

- Nu pot face asistenţii medicali această muncă?
- Teoretic da. Practic însă - aici în spitale - această activitate s-a dezvoltat într-o specializare care ţine de răspunderea fizioterapeutului. Oricine ar putea să mişte puţin un pacient dar dacă nu ştii exact cum şi ce este necesar, mişcarea poate chiar dăuna. Noi dispunem în acest sens de tehnici speciale. În Elveţia nu există spital sau clinică de reabilitare fără fizioterapeuţi. Este o meserie şi un domeniu integrant din structura sistemului medical de aici.

 

- Cam de câţi fizioterapeuţi este nevoie într-un spital?
- În Spitalul Cantonal din Aarau care are 800 de paturi eram 30 de fizioterapeuţi inclusiv 4-5 practicanţi. Fiecare este repartizat pe secţii pentru un an-doi, după care trece la altă secţie ca să-şi facă experienţă în alt domeniu. La ortopedie, de exemplu, ai de-a face cu operaţii de şold, genunchi, umăr. La medicină internă eşti confruntat cu probleme respiratorii sau neurologice.

 

- Există secţii care au nevoie de mai mulţi fizioterapeuţi decât altele?
- Sigur. Pentru noi domeniile de bază rămân chirurgia, ortopedia, reumatologia iar mai puţin importante sunt ginecologia, urologia, bolile interne. Dar în cazul unui traumatism sau o boală de ficat, rinichi, splină se poate utiliza fizioterapia pentru mişcare şi respiraţie. La ora actuală aproape că nu mai este domeniu în care să nu poată fi făcută fizioterapie, dimpotrivă se recomandă din ce în ce mai mult. De exemplu în cazul infarctului, până acum vreo treizeci de ani pacientul stătea cu săptămânile întins şi nu avea voie să se mişte. Acum deja de la a doua a treia zi pacientul se dă jos din pat, face mişcare şi terapie respiratorie. Aceasta este direcţia în care au evoluat conceptele medico-terapeutice: mişcarea este considerată foarte importantă, chiar vitală.

 

- Să continuăm drumul profesional.

- Da. La Spitalul Cantonal din Aargau am condus două secţii fizioterapeutice de medicină internă şi reumatologie şi am îndrumat practicanţi în timpul studiului. După zece ani am considerat că am acumulat destulă experienţă pentru a deschide un cabinet pe cont propriu. Probabil şi natura mea este mai independentă – în fapte şi în gândire – motiv pentru care am dorit să încerc această cale, autonomă.

 

- Care ar fi cea mai intensă experienţă cu care v-aţi confruntat în spital?
- Ar fi multe... Cele mai intense experienţe din punct de vedere medical şi uman au fost la secţiile de leucemie. Pacienţii se află într-o cameră - ca într-o cuşcă - din care nu au voie să iasă patru până la şase săptămâni, din motive de contaminare. Acolo am făcut terapie respiratorie şi am antrenat mişcarea corpului pacienţilor. Când intri acolo ai sentimentul unui spaţiu foarte izolat, atât trăirile cât şi discuţiile cu pacienţii care au o boală atât de gravă sunt foarte intense. De multe ori ştii că nu poţi vindeca pacientul ci doar îi poţi alina durerile în ultimile momente din viaţă. Am avut şi cazuri în care pacienţii s-au însănătoşit, iar după un an sau doi au venit ca vizitatori ai altor pacienţi. A fost o plăcere să revăd aceste persoane şi să ştiu că le-am putut ajuta să depăşească această perioadă extrem de dureroasă şi destabilizantă din viaţa lor.

 

- Aţi întâmpinat şi dificultăţi?
- Desigur. Într-un spital mare este dificil să introduci noi terapii sau concepte. E greu să convingi toate persoanele în cauză de necesitatea unei schimbări. Ele sunt convinse că, dacă până acum a mers bine, aşa e bine, să continue tot aşa. Desigur că o astfel de încercare întăreşte, te face mai clar, mai concret în prezentarea faptelor, dar uneori schimbrea este imposibilă fiindcă instituţia este prea complexă. În cercul tău mai restrâns, terapeutic, poţi face ceva, dar nu mai mult. Acesta a fost unul din motivele pentru care am dorit să muncesc pe cont propriu. Fiind propriul meu şef şi angajat pot să schimb ce vreau, să lansez un proiect şi să-l pun imediat în aplicare. Sigur, şi în acest caz trebuie să discuţi cu medicii, să ai contacte cu alţi terapeuţi, să-ţi faci parteneri, legături profesionale, public relations, şi desigur să-ţi convingi pacienţii în munca de zi cu zi că ceea ce doreşti tu şi consideri oportun corespunde nevoilor lor. Există şi aici limite dar realizarea unui proiect se face mult mai rapid.

 

- Ce aţi putut schimba sau aplica după dorinţă în cabinetul dvs.?
- De exemplu, mi-am putut permite libertatea de a utiliza alte concepte medicale în afara celor tradiţionale de fizioterapie, cum ar fi medicina naturistă, pe care am studiat-o trei ani de zile la Zürich şi la Berna şi am absolvit-o anul trecut. Un astfel de studiu, ca angajat într-un spital mare, ar putea fi pus în aplicare cu mare dificultate. În plus, fiindu-mi propriul şef, mi-am putut permite flexibilitate în timp şi în conceptul terapeutic ca să pot studia, în paralel cu munca, acest domeniu care m-a interesat ca o completare a fizioterapiei. Pe acest drum mă aflu la început. Alt exemplu: “grupa de adipositas” care constă într-un antrenament pentru slăbire şi întreţinere. Aceasta a fost o idee pe care am avut-o şi am discutat-o cu câţiva medici şi pacienţi, m-am informat cum se prezintă situaţia în acest domeniu, în zonă, şi în câteva săptămâni am pus proiectul în aplicare. Pacienţii au început să vină şi de patru ani merge fără întrerupere. Am o grupă de patru până la şase persone cu care mă antrenez o oră pe săptămână cu exerciţii la aparate, benzi elastice sau pe saltea (pentru muşchii abdominali sau ai spatelui). În aceste 60 de minute metabolismul corpului este stimulat şi bineînţeles se pierd calorii. Am paciente care vin de patru ani, chiar dacă asigurarea medicală nu mai plăteşte. La început pentru un număr limitat de terapii se poate veni cu trimitere medicală şi tratamentul este acoperit de casele de asigurări. Unele paciente au continuat să vină pentru a-şi menţine muşchii, condiţia fizică şi în scop preventiv. Un al treilea exemplu îl constituie grupa de antrenament pentru spate care câteodată se combină cu grupa de reducere a greutăţii, iar alte ori o facem separat şi se concentrează strict pe probleme de spate. O observaţie: din experienţa fizioterapeutică am remarcat că femeile gâdesc mult mai profilactic şi sunt mai receptive la proiecte noi cu privire la concepte de sănătate, care se fac în grupe pe termen lung. Bărbaţii ori fac sport individual, ori vin strict la terapia prescrisă.

 

- Aveţi foarte multe diplome pe perete...

- Este firesc, pentru că lucrez de cincisprezece ani în domeniul medical. Atât asociaţia fizioterapeuţilor cât şi recunoaşterea de către casele de asigurări ne obligă să facem cel puţin şase zile de perfecţionare pe an. La fiecare curs, chiar dacă durează o zi sau trei săptămâni, primeşti o diplomă. Le-am expus numai pe cele mai importante.

 

- Trataţi cu ventuze?
- Sigur, este un tratament medico-naturist vechi de mii de ani, care se face atât în Europa cât şi în China. Există două feluri: unul aşa numit uscat, în care ventuzele se aplică direct pe piele, şi mai există ventuze sângeroase, cu care extrage sânge, de exemplu în cazul unor inflamaţii. Acestea din urmă există numai în clinici şi sunt aplicate de medici. Eu lucrez doar cu ventuze uscate. Vacuumul care se creează în ventuza aplicată pe piele deschide porii, întinde pielea, acţionează ca un filtru şi poate avea efecte de încălzire şi stimulare a unor ţesuturi interne, musculare. Pe spate există, ca şi pe talpă, zone reflexogene care, stimulate, acţionează asupra organelor corespunzătoare - ficat, rinichi, plămâni, etc.. De aceea ventuzele se utilizează nu numai pentru relaxarea musculară şi - cum făcea bunica mea - în caz de răceală sau constipaţie dar şi pentru stimularea organelor interne.

 

- În ce constă tratamentul cu laser?
- Este vorba de un laser terapeutic, el nu se compară cu cele chirurgicale care sunt de mii de ori mai puternice. Are o frecvenţă terapeutică special definită care se foloseşte în boli reumatice, după luxaţii sau entorse. El constă într-o rază de lumină puternic amplificată care stimulează metabolismul local, se aplică numai pe durere, inflamaţie sau rană şi conduce la regenerarea ţesutului deteriorat – piele, muşchi, ligament sau chiar os. Laserul este folosit atât de medici cât şi de terapeuţi, conform unor proceduri foarte stricte. De exemplu nu se aplică la ochi, la tumori, la infecţii puternice. Este un tratament foarte eficient. Conform experienţei mele o combinaţie de două trei terapii este mai efectivă. Laserul poate fi combinat cu un masaj, exerciţii de gimnastică sau stimularea punctelor reflexogene. Depinde de problemă. În cazul unei răni, rupturi de ligament, fractură se recomandă un tratament local. În cazul unor probleme cronice, dureri de spate sau organe interne, de cele mai multe ori aceastea nu sunt locale ci privesc întregul corp. De aceea, în astfel de cazuri, o combinaţie de două-trei terapii dă rezultate mai bune.

 

- În ce constă tratamentul Jacobson de relaxare profundă a muşchilor?

- Dr. Jacobson a fost suedez şi a emigrat în America, unde a perfecţionat acest concept de relaxare a muşchilor pentru tratarea problemelor psihologice, cum ar fi anxietatea, dar care poate fi aplicat şi de fizioterapeuţi în tratarea durerilor fizice. El constă într-o metodă de încordare urmată de o relaxare a muşchilor, începând de la mâini, picioare până la muşchii spatelui sau feţei. Este importat ca pacientul să simtă puternic încordarea, ca apoi să-şi dea seama de relaxarea musculară. Ideea de bază este ca pacientul să exerseze acasă, întins pe spate, cât mai des, zilnic dacă se poate. Se aplică la afecţiuni psihosomatice, la încordări musculare care nu pot fi rezolvate prin masaje sau exerciţii fizice, sau când pacientul nu îşi dă seama că muşchiul este încordat. Muşchiul trebuie încordat şi mai mult pentru ca pacientul să perceapă zona încordată. Tratamentul are şi o latură cognitivă pacientul trebuie să-şi dea seama de propriul său corp.
 
 

- Având atâtea calificări, cum alegeţi tratamentul adecvat unui pacient?
- Dacă pacientul vine la mine cu o trimitere medicală diagnosticul este deja stabilit – o problemă de spate, de şold, o anume boală, efectul unui accident. În acest caz fac terapia conform diagnosticului medical. Dacă un pacient vine direct trebuie mai întâi să stau de vorbă cu el, să îl consult fizic, intern, îi ascult respiraţia, inima, îi iau tensiunea şi încetul cu încetul se cristalizează direcţia în care trebuie orientat tratamentul, fie gimnastică, fie ventuze, terapie reflexogenă la spate sau picioare, sfaturi dietetice, fie laser sau masaj terapeutic. Acesta este anamneza, în urma ei se decide care este problema principală şi cum se tratează.

- Vă mulţumesc foarte mult pentru interviu.
  
A consemnat
Alina Mondini, Zürich

 

Add comment

Autentificare sau înregistrare pentru a posta comentarii

 


 Despre noi    Termeni de utilizare    Abonarea la ştiri    Donaţii    Implică-te şi tu!    Contact         Hosting by