Ana Oltean: "Muzica are toate calitățile vieții însăși"
D.V.: Doamnă Ana Oltean, locuiţi în Elveția de ceva vreme; v-ați născut și aţi studiat în România, unde ați deprins tainele flautului la vârsta de 10 ani de la profesorul Vasile Gogan, ca apoi la vârsta de 21 de ani să veniți în Bern, unde ați continuat studiul flautului cu Heidi Indermühle.
Deși foarte tânără, oamenii nu vă cunosc doar ca pe un mare maestru al flautului, ci ca și pe un bun pedagog. Ce este muzica pentru dumneavoastră?
Ana Oltean: Muzica este acel limbaj care merge direct la suflet, fără ocolișuri, fără compromisuri, fără a putea fi înțeleasă greșit. Este o formă de comunicare, un mijloc de a exprima ceea ce e greu de exprimat prin cuvânt. Pentru mine, muzica nu poate fi doar frumoasă. Ea are toate calitățile vieții însăși, prin urmare exprimă toată gama de sentimente, deci poate atinge toate extremele simțirii. Cel mai important este să exprimi, prin muzică. Nu CEEA CE exprimi, ci faptul că o faci. Dacă ai ieșit de pe scena și nu ai "spus" nimic prin muzica ta, atunci nu are sens să cânți acele note.
D.V.: Care sunt șansele unui artist?
A.O.: Șansele unui artist... depind de mulți factori. Depinde foarte mult de artist. Depinde de ceea ce CREZI ca artist. Dacă ai credința că arta este drumul tău, atunci vei porni pe acel drum și vei avea acele șanse. Dar știm bine, prin suferință se nasc cele mai grăitoare creații, drumul unui artist nu e unul lipsit de îndoială, întrebări și nesiguranță.
D.V.: Un muzician trebuie să cânte orice gen de muzică?
A.O.: Nu trebuie, dar poate să o facă. Dacă are chemarea pentru diferite genuri, dacă are energie și interes, poate să o facă. Consider că un muzician trebuie să fie o persoană deschisă spre multiplele forme de manifestare ale artei și culturii, să își completeze mereu universul personal. Nu încetam niciodată să „devenim”.
D.V.: Unde activați acum și ce proiecte de viitor aveți?
A.O.: Chiar acum pregătesc Concertul pentru flaut și orchestră de Gluck. Îl voi cânta sâmbătă și duminică cu orchestra de amatori din Ostermundigen (Berna), împreună cu piesa "Reigen seligen Geister" din opera Orpheus și Euridice a aceluiași compozitor. O muzică frumoasă, pură, care e binefăcătoare în zilele pe care le trăim acum. Apoi urmează concertul de Haydn și concertul pentru flaut, harpă și orchestră al lui Mozart. Mă ocup de proiectul pe care l-am inițiat în Bistrița (RO) și pregătesc următoarele cursuri de vară și concertele de acolo. Din 1 aprilie sunt înscrisă la un master în Trossigen (DE), în timpul căruia voi învăța să cânt la flautul baroc-clasic (Traverso) și voi scrie o lucrare care să le fie de ajutor flautiștilor și celor care predau flautul. Mai sunt proiecte în formații de muzică de cameră și înregistrări.
D.V.: Vă considerați un muzician împlinit?
A.O.: Nu pot generaliza. Când pot să dăruiesc mă simt împlinită, acesta e drumul și acesta e țelul... Când ascult concertul final participanților la cursurile de la Bistrița, în fiecare an, primesc mai mult decât pot spune... și da, atunci cercul e complet. Dai, primești, ești împlinit.
D.V.: Ce este flautul pentru dumneavoastră?
A.O.: Pentru mine flautul este mijlocul prin care pot crea, pot exprima, pot da. Sunetul e acel ceva subtil care se naște prin contactul cu acest instrument. Cel mai mult mă exprimă sunetul flautului meu de lemn. E cald, e rotund, armonic și trăiește. E o relație specială între noi.
D.V.: Când se naște și când moare pasiunea pentru muzică?
A.O: Întrebarea e foarte generală... Pot să spun când s-a născut pasiunea mea pentru muzică, atunci când am început să înţeleg mesajul ei. Atunci când mi-am dat seama că nu pot să încetez să caut. Pasiunea poate să dispară atunci când TU, ca artist, consideri că ești cel care FACE. Atunci când uiți că ești doar un mijloc, doar un instrument prin care poate, sau nu, să se manifeste inspirația. Nu putem provoca inspirația să fie. Ea e, sau nu. Asta arată cât de puțin facem noi, de fapt. Putem să ne pregătim îndelung. Putem doar să fim deschiși, pentru ca ea să apară, apoi să fim recunoscători că am primit darul. Și că l-am putut lăsa să curgă prin noi.
Daniela Voicu, Attinghausen