"Baba Rada este pentru cititorul care ştie să citească dincolo de cuvinte"

Dana Grigorcea s-a născut pe 11 noiembrie 1979 la Bucureşti, a studiat filologie, teatru şi jurnalism la Bucureşti, Bruxelles şi la Krems, în Austria, a lucrat ca jurnalistă la Viena, Strasbourg, Bonn şi Berlin şi s-a stabilit cu soţul scriitor, Perikles Monioudis, elveţian de origine greacă, la Zürich; a debutat cu pagini de jurnal şi cu proză scurtă în „Romania literară“ şi a publicat câteva nuvele în reviste germane. „Baba Rada“ este primul ei roman, scris în germană.

- Vorbeşte-ne te rog despre debutul tău literar.
- Am debutat involuntar. Dăruisem unui prieten un jurnal de călătorie şi-am descoperit mai târziu câteva pagini publicate în „România Literară“. Prietenul a vrut să-mi facă o plăcere. Aveam 17 ani şi scriam mult, dar numai pentru mine. Când m-au chemat de la contabilitatea revistei, m-am simţit ca o impostoare. Nu mai fusesem la redacţie şi nu ştiam unde să caut contabilitatea, aşa că am bătut la o uşă din spatele căreia se auzeau voci; am nimerit la o petrecere a redacţiei, un ospăţ în toată regula cu miel, vin şi cuvântări. Scriitorul Constantin Toiu, care-mi făcuse la jurnal o introducere foarte măgulitoare, îi face semn lui Nicolae Manolescu, care ridică paharul înveselit şi strigă cu gura plină: „Dar pofteşte la masa noastraă, tânără speranţă a literaturii române!“
 
- Cum s-a născut ideea de a scrie "Baba Rada" ?
- Eram iarna la Bonn şi, scurtând drumul prin grădina botanică, am văzut un lac în care îngheţaseră nuferii. Imaginea frunzelor de nufăr în lacul înghetat m-a întristat atât de tare, încât am încercat să scap de ea scriind o poveste veselă despre claustrofobie.
 
- Cum ai ales titlul romanului tău? Ai cunoscut vreo bătrână cu numele Rada? Sau doar jocul sonor al expresiei "ce mi-e Baba Rada... ce mi-e Rada Baba" ?
- Mi-a plăcut sonoritatea numelui. Şi pe parcursul romanului, mi-am amintit că Rada o chema şi pe eroina filmului „Şatra“ de Emil Lotreanu. Mi-a plăcut mult filmul ăsta siropos şi plin de clişee – eram studentă la filologie şi, pentru că făceam traduceri simultane la Cinemateca din Bucureşti, intram gratuit la toate filmele, aşa am văzut „Şatra“ de vreo zece ori. Şi totuşi, eroina romanului meu nu are nimic în comun cu Rada din film: Rada mea e babă, dar o babă mai răpitoare ca fetele tinere, cu simţul umorului.
 
- Cum este viaţa ta în Elveţia şi ce reprezintă Elveţia pentru tine?
- Elveţia este patria copilului meu. Deunăzi, plimbându-ne pe lângă Zürisee, într-o zi cu foehn, i-am zis: „Uite-n zare, fata mamii: Munţii patriei tale!“. N-a fost prea impresionată. Viaţa mea în Elveţia este cum ar fi fost şi în România, cu seri de teatru şi cinema, cu bani fix cât să ne ajungă pentru noi, prieteni şi călătorii. Numai că-mi lipsesc părinţii foarte tare.
 
- Ştiu că ai călătorit şi locuit în multe ţări... cu ce sentimente ai plecat din Israel, Austria, Germania, Belgia?
- În Belgia şi Austria am petrecut anii de studenţie, ani frumoşi cu prieteni buni şi aventuri. În Germania şi Franţa am fost salariată, deci nu aşa de liberă; dar destul de liberă ca să-mi schimb serviciul atunci când am vrut să-mi schimb domiciliul. Iar în Ţara Sfântă am fost în pelerinaj, şi-am rămas mai mult decât plănuisem iniţial.
 
- Cum ai început să scrii in limba germană?
- În germană scriu de când am fost studentă în Austria. Frecventam acolo un cerc literar şi, când mi-a venit şi mie rândul să citesc ceva, am dat să traduc un text pe care tocmai îl publicasem în „România Literară“. L-am tradus şi l-am ajustat, şi l-am tot ajustat, până m-am plictisit şi-am scris un text nou, în germană.
 
- Care e legătura ta cu România în momentul de faţă? Îţi e dor de ţară?
- Sigur că mi-e dor de România, dar de la distanţă îmi e dor de o mulţime de lucruri de care uit câteodată că nu mai există. N-au trecut nici zece ani de când am plecat şi, de fiecare dată când revin în vacanţă, mă simt ca prinţul din „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“.

- Ce carte te-a impresionat de-a lungul timpului în mod special?
- M-au impresionat multe cărţi, mai ales dacă le-am citit la momentul potrivit, când am fost receptivă la temele respective, la un anumit limbaj. De-a lungul timpului cred că nu impresionează decât o singura carte, Cartea Cărţilor...

- Ce intrebare ţi-ai adresa tu... daca ai realiza acest un interviu cu tine?
- M-aş întreba daca aş fi scris aceeaşi carte în română.
 
- Ai fi scris aceeaşi carte în română ?
- Povestea are un substrat care nu poate fi înţeles decât de cititorii familiari cu literatura română. Bunăoară prin alegerea numelor (Ileana, Chera Duduca, Pescarul Antim) fac diverse trimiteri, creez personaje cu un anume destin, anticipez anumite situaţii. Pentru un cititor de literatura română se creează astfel un alt suspans şi un alt umor, chiar şi din cunoaşterea unor realităţi istorice care nu au nevoie de introducere. Vreau să spun că n-am scris cartea pentru un public străin. N-am scris-o însă pentru nici un public anume, ci pentru cititorul care ştie să citească dincolo de cuvinte. Da, în română cartea ar fi fost aproape la fel cu cea pe care am scris-o în germană.

Interviu realizat de Simona Diaconu, Zürich