Bogdan Mihalache: "Cred enorm în puterea de a vedea partea bună a lucrurilor"

"Cred enorm în puterea de a vedea partea bună a lucrurilor"
Interviu cu Bogdan Mihalache - doctorand şi asistent la Facultatea de Drept din Fribourg

- De unde veniţi din România şi de cât timp vă aflaţi în Fribourg ?
- Vin din Bucureşti, am sosit în Fribourg în luna noiembrie 2000.

- Care sunt impresiile dumneavoastră cu privire la acest oraş, aţi putea face o scurtă paralelă cu oraşul dumneavoastră natal ?
- Paralela este destul de greu de realizat. Bucureştiul este o metropolă de mai mult de 2 milioane locuitori, o capitală care reflectă efervescenţa transformărilor socio-economice ale României anului 2006, în timp ce Fribourgul este un minunat orăşel ascuns între colinele regiunii Gruyere, un centru universitar liniştit ce îmbină perfect istoria cu timpul prezent, în special în partea medievală, renumită dincolo de graniţele elveţiene.

- Sunteţi doctorand în drept şi asistent. Ce specialitate aveţi şi ce motivaţii au stat la baza alegerii acesteia ?
- Specializarea mea, dată de diplomele obţinute la Fribourg şi Lausanne, este în drept european. Am ales acest subiect deja în 1998, pentru lucrarea de diplomă la Facultatea de Drept din Bucureşti, dar în Romania acelor ani nu m-am putut dezvolta profesional în acest domeniu. Primind ajutorul sorei şi cumnatului meu, am profitat de şansa care mi s-a oferit şi am decis să-mi continui studiile în străinatate.

- Cum sunt organizate cursurile ? Puteţi face o paralelă cu cele din România ?
- Am fost în ultima generaţie care a terminat Universitatea din Fribourg în 2004 înainte de implementarea Convenţiei din Bologna. Sistemul în care am învăţat avea 3 reguli de bază, total diferite de ceea ce am cunoscut în România:
1. notele erau până la 6, cu media 4 ca minimă cerinţă pentru a promova;
2. aveam doar 3 şanse de trecere a examenelor, la a 3-a ratare a nu aş mai fi putut să continui, aş fi fost trimis acasă;
3. o şansă din cele 3 însemna luarea integrală a sesiunii anuale, formată din 6, 8, sau 10 examene, în funcţie de anul de studiu.

Am terminat cam 30 de studenţi din circa 500 înscrişi în anul I. La Universitatea Româno-Americană în Bucureşti, am absolvit mai mult de jumătate din cei înscrişi în primul an şi nu cred să fi fost o situaţie singulară.

Fără a atinge în vreun fel valoarea şcolii româneşti, ţin să subliniez că acasă accentul era mai mult pus pe prezenţa la cursuri şi prelegerile ex catedra ţinute de profesori, iar aici se merge mult mai mult pe pregătirea individuală. Duminica a reprezentat pentru mine o zi de pregătire la bibliotecă. Poate una din cheile realizărilor mele de aici a constat în faptul că nu de puţine ori m-a prins 10 seara (ora de închidere a bibliotecii) încă aplecat asupra cărţilor. Nu văd nimic special în asta, am făcut-o cu constiinţa că mi s-a oferit o şansă unică şi un astfel de tren poate opri în gara vieţii doar o dată, dacă l-ai ratat nu se ştie când se mai iveşte.

- Ce părere aveţi despre studenţi ?
- Ca şi acasă, studenţia este o perioadă minunată, în care entuziasmul vârstei îşi pune necondiţionat amprenta asupra comportamentului. Cel mai important este să poţi găsi echilibrul între a învăţa, a acumula tot ceea ce îţi poate fi de folos pentru viitor şi în acelaşi timp, a trăi din plin această perioadă unică, irepetabilă, a vieţii.

Ceea ce m-a bucurat în Elveţia a fost faptul că nu am mai văzut acele "figuri sinistre" din unele universităţi bucureştene, copii de "bani gata", cu cheile de la maşină zornăindu-le în mână şi "aerele" de oameni ajunşi fără să fi realizat nimic; din contră, am fost încântat că m-am putut lupta cu "tocilarii" atât de huliţi la noi, în România. Am reuşit să trec peste 50 de examene în 6 ani fără a rata nici macar o dată, în condiţiile în care mi-am finanţat exclusiv prin mijloace proprii continuarea studiilor după primul an de ajutor nepreţuit al sorei şi cumnatului meu.

Ceea ce îmi lipseşte aici este prezenţa prietenilor din studenţia de acasă, cu care mergeam la câte un concert IRIS la Polivalentă sau la o seară de jazz cu Johny Răducanu la Lăptăria lui Enache. Aşa am învăţat că nu le pot avea pe toate.

Încă o diferenţă uriaşă, dată de condiţiile socio-economice totalmente diferite dintre cele două ţări: în Elveţia ai şansa să cunoşti studenţi din toată lumea veniţi aici pentru a învăţa, ceea ce acasă, explicabil, încă nu e cazul. Tentaţiile extra-universitare sunt ca şi acasă la tot pasul, important e să îţi poţi găsi acel echilibru de care vorbeam mai sus.

- Cu ce vă ocupaţi în timpul liber ?
- Muzica e prima mea pasiune. Ar fi trebuit să continui tradiţia unei "dinastii muzicale" ce durează de peste 60 de ani în Orchestra Naţională Radio Bucureşti de muzică clasică, unde bunicul meu a activat până să se stingă şi tatăl meu activează încă, ambii la percuţie. Că e vorba de concerte sau cumpărarea în ziua salariului a unui disc bun (de la jazz la clasic, trecând prin funk), mereu mă gândesc că muzica este poate prima formă de comunicare a oamenilor, indiferent de rasă sau religie.

Urmează lectura: o carte bună, în special cele referitoare la civilizaţii apuse sau mari realizări ale omului, este o călătorie în timp, o şansă de a înţelege mai bine rostul nostru în această lume. Îmi place enorm poezia şi emoţia ce se poate desprinde chiar şi dintr-un singur rând al acesteia.

Am o mare slăbiciune şi pentru filmele documentare despre natură pentru că sunt convins de efemerul existenţei noastre în comparaţie cu măreţia naturii.

Finalmente, o mare împlinire a mea a fost posibilitatea de a călători. Elveţia ca punct central pe harta Europei, meticulozitatea mea în pregătirea chiar şi a unei simple excursii, dorinţa de a oferi un repaos iubitei mele angrenată şi ea în rigoarea studiilor postuniversitare elveţiene, iată câteva motive pentru a călători. Nu aş vrea să mor bogat, ci să pot spune că am vizitat măcar o dată fiecare părticică a acestei lumi. Fac eforturi în acest sens. De exemplu acest 31 Decembrie (n.red: 2006) mă va găsi la Cercul Arctic, unde vreau să trăiesc formidabila aventură a omului călător spre Polul Nord.

- Ce legătură păstraţi cu România ? Dar cu români în Elveţia?
- România este în sufletul meu mereu, cu ceea ce are ea bun. Accentuez finalul propoziţiei anterioare, pentru a sublinia că nu cred într-o imagine generalizatoare a Românei sau oricărei alte ţări, ci cred în oamenii de calitate care o compun. Şi mai cred că este esenţial să putem lua exemplul altora care poate au reuşit înaintea noastră lucruri pe care noi abia acum le descoperim.

Cu românii din Elveţia sau de pretutindeni, am aceeaşi relaţie pe care o am cu toţi oamenii cu care intru în contact: înainte de a ţine unii la ceilalţi, trebuie să ne respectăm. E clar că în cazul celor de aceeaşi naţionalitate intervine un feeling special, care se poate dezvolta sau, uneori, închide într-o carapace invizibilă, în funcţie de ceea ce primesc în schimb. Am cunoscut mulţi români de o calitate excepţională. Deseori mă gândesc că din fiecare întâlnire ai ceva de învăţat.

Mă feresc de generalizări şi cred că românii pot fi priviţi la fel ca orice naţie de pe această planetă. În plus, sunt un optimist şi acord credit necondiţionat la prima vedere oricărei persoane. Cred enorm în puterea de a vedea partea bună a lucrurilor, de a-ţi oferi şi transmite celorlaţi o stare pozitivă.

- Care eveniment v-a marcat cel mai profund de cînd vă aflaţi în Elveţia?
- Sunt poate mai multe exemple de oferit, dar unul e cu adevarat special: într-una din multele plimbări făcute în compania cumnatului meu în primele luni de la sosirea în Elveţia, ne-am adus aminte că nu cumpărasem flori pentru vizita ce urma să o facem. Ne-am oprit lângă şosea pentru a culege nişte superbe flori, plantate special pentru a fi culese şi plătite direct acolo, pe câmp. Totul era minuţios aranjat, de la foarfecă, la lista de preţuri până la cutia în care trebuia să laşi suma echivalentă pentru buchetul cules. Imaginea acelei cutii singure şi aparent pierdute în mijlocul câmpului, păzite numai de conştiinţa şi cinstea cumpărătorului de ocazie mă mai urmăreşte şi azi. Atunci am înţeles că sunt într-o lume cu alt nivel de civilizaţie şi că trebuie să mă comport ca atare.

- Care sunt planurile dumneavoastră de viitor ?
- Îmi doresc sănătate mie şi celor din jurul meu. Fără ea, orice altceva nu poate fi îndeplinit. Profesional, îmi doresc enorm să mai pot avea entuziasmul de a învăţa şi aceşti 2-3 ani finali de pregătire a tezei de doctorat. Cred că aceasta este condiţia de bază a oricărei realizări în viaţă: bucuria de a face ceva cu conştiinţa că îţi aduce o noutate, că faci un pas înainte.

În fine, sper ca după această perioadă să mă pot stabili undeva, să îmi pot întemeia o familie şi să am bucuriile fireşti ale trecerii în altă etapă a vieţii.

- Vă mulţumesc pentru invitaţia de a răspunde acestor întrebări.
- Şi eu vă mulţumesc foarte mult pentru amabilitatea cu care mi-aţi răspuns.


a consemnat
Alina Mondini, Zurich