Gabriel Laczko: "înapoi la simplicitate; departe de comodităţi cotidiene, ghiftuire, consum, rutină"

„Prin practicarea consecventă a sportului am câştigat atât de mult în calitatea a vieţii încât doresc să împărtăşesc şi altora“
– interviu cu Gabriel Laczko, inginer informatician şi sportiv amator de performanţă

Înainte de a-l cunoaşte, Gabriel Laczko trezeşte interesul printr-un mozaic de date personale: originar din Timişoara, locuieşte de opt ani în oraşul elveţian Zug, lucrează ca inginer informatician, urmează un studiu universitar de sociologie şi psihologie; pe lângă timpul semnificativ pe care îl acordă familiei în viaţa lui Gabriel Laczko mai există un hobby important: alergatul. A participat la maratonuri clasice şi alpine. Doreşte să-şi păstreze propria tradiţie, aceea de a face ceva deosebit înaintea schimbării indexului de vârstă. În prezent, înainte de a împlini 40 de ani, se pregăteşte pentru o cursă internaţională în Maroc care se numeşte „Darbaroud-Maratonul de Nisip“ şi care îl va pune la încercare mai mult ca niciodată.

 

- Despre ce este vorba ?
- Voi participa la o competiţie de ultra-maraton. În această categorie sunt clasificate toate competiţiile care depăşesc lungimea clasică de 42,195 Km. Este una dintre cele mai dificile din lume pentru că se desfăşoară în Sahara unde condiţiile atmosferice şi geografice sunt foarte vitrege. Temperaturile oscilează în timpul zilei între 40-50°C iar în timpul nopţii pot coborî până la aproximativ 5°C, în plus ziua sau noaptea pot surveni furtuni de nisip. Competiţia este „selfsufficient“ (autosuficientă), fiecare participant îşi poartă singur rucsacul cu obiecte obligatorii şi necesare cum ar fi pompa de venin...

 

- Ce înseamnă pompa de venin?
- În cazul unei muşcături de şarpe sau înţepături de scorpion se foloseşte o pompă care trage cât mai mult şi repede din venin ca să nu intre în circulaţia sanguină.

 

- Ce alte obiecte mai sunt obligatorii?
- Folia de aluminiu pentru izolare termică, în caz de urgenţă, care ţine pe de o parte de cald în timpul nopţilor reci, pe cealaltă parte fereşte de soarele necruţător în timpul zilei, sau fereşte de furtunile de nisip. Obligatorii sunt şi sacul de dormit, un cuţit cu lamă de metal, fluier şi oglindă pentru semnalizare în caz de urgenţă; organizatorii distribuie la toţi concurenţii în prima zi de competiţie o rachetă de semnalizare. Urmează hrana obligatorie care la mine va include în jur de 5-6 Kg pentru toată durata competiţiei. Este obligatorie şi controlată o cantitate de minimum 2000 de calorii pe zi dar ce şi cât se împachetează este răspunderea concurentului. Rucsacul trebuie să cântărească  min. 6 şi max. 15 kg. El va fi purtat pe nisip, pietre, pante, pe un traseu de aproximativ 250 Km împărţit în 5 etape fiecare cu o lungime între 30 şi 80 km la care se adaugă a şasea şi ultima etapă de 12-20 Km. Parcursul şi etapele se schimbă în fiecare an şi rămân secrete până la start.

 

La începutul competiţiei fiecare primeşte un „log book“ (carnet de participare) cu harta, parcursul, etapele şi descrierea rudimentară a geografiei cum ar fi „un munte de 1500 m în faţă“ sau „o dună de 40 m la stânga“, etc. Dunele sunt mişcătoare, de aceea unele informaţii sunt relative... ca şi în viaţă... Participanţii sunt obligaţi să ştie să navigheze, să citească busola şi harta. Pentru odihnă avem un cort rudimentar din saci negri de cafea cusuţi împreună (alcătuind un simplu /\), deasupra cerul liber şi dedesubt nişte covoare vechi... doar strictul necesar. Organizatorii distribuie apa la punctele de control şi pun la dispoziţie cabinetul medical. Există o echipă de circa 40-50 de doctori cu un lazaret mobil pentru cei 700-800 de concurenţi. Ei sunt complet separat de noi, au şi bucătari care le gătesc, în timp ce noi... sărmanii... cărăm minimul necesar în spinare. Mai există câteva jeepuri care patrulează în timpul competiţiei între punctele de control, un helicopter pentru cazuri extreme, cred că şi un avion mic. Costul competiţiei include şi o taxă de repatriere a corpului în caz de deces... participanţii ştiu că acesta poate deveni ultimul drum... Se cunosc două cazuri de deces.

 

- Am citit că există şi doi dromaderi?
- Da. Beduinii merg pe acelaşi parcurs cu dromaderii şi încheie convoiul pe durata etapei respective, dacă un concurent rămâne în spatele lor este descalificat.

 

- Sunteţi atât de detaliat informat încât pare că aţi participat deja.
- Nu. Dar odată luată hotărârea nebunească de a concura şi de a mă antrena, informarea cu privire la competiţie este un element cheie în asigurarea succesului. Este o datorie de bază a fiecărui participant cunoaşterea cât mai detaliată a ceea ne aşteaptă.  Numai astfel te poţi pregăti mental pentru, să zicem, 60-70% din ceea ce se va întâmpla, restul nu poate fi  prevăzut. Şi pregătirea fizică ridică probleme: nu pot să mă antrenez pe nisip, nu am unde, dar pot să fug pe zăpadă sau gheaţă care sunt oarecum comparabile. Nu am deloc experienţă cu căldura de 40-50°, nu ştiu cum reacţionez la hrana liofilizată. Fiecare este autonom, răspunde pentru sine, îşi dezvoltă stilul şi-şi face planul de care trebuie să se ţină. Nu există reţete absolute „faci x km/zi, la pulsul y şi reuşeşti“. Printre elementele neplanificate pot fi - Doamne fereşte! - accidentele la picioare, insolaţia, deshidratarea, hiponatriemia (intoxicarea cu apă - natriul din sânge se diluează treptat şi ajunge sub concentraţia normală), demoralizarea, fracturi sau atacuri de panică în singurătatea deşertului, probleme intestinale, etc...  oricând pot surveni situaţii pentru care nu te poţi antrena în nici o măsură. Ele te conduc la puncte limită.

 

- Le căutaţi?
- Da. Acesta este unul dintre multele motive pentru care am hotărât să particip la cursă: confruntarea cu situaţiile limită. Legat de aceasta este şi faptul că una din fiicele noastre trebuie de patru ani să trăiască cu chemoterapie. În ciuda durerilor şi chinurilor de care are parte, este cea mai pozitivă şi cea mai veselă fiinţă pe care o cunosc. În semn de respect şi recunoştinţă pentru câtă tarie ne dă ea nouă mai departe, doresc si eu să mă supun la această încercare. Este un fel de a-i spune „uite, exemplul tău m-a condus la explorarea graniţelor rezistenţei corpului meu“.

 

De-abia în timpul competiţiei, când mă dor toate şi sunt epuizat, cred că aş putea eventual să înţeleg cum se simte ea când iese din nenumaratele narcoze pentru investigaţii de sănătate - ne zâmbeşte şi ridică degetul gros în sus (thumbs up) spunându-ne că e ok. În astfel de momente îmi dau seama că în comparaţie cu ea, noi avem de toate, nu ne lipseşte nimic şi deci nu ar trebui să ne plângem de nimic. Situaţiile limită te ajută să ajungi la alte nivele de cunoaştere proprie şi a lumii, să te laşi cuprins de alte gânduri, câştigi deschidere spre a accepta lucruri care nu se pot explica, de-abia atunci vezi ce fel de persoană eşti, cum reacţionezi. Dar nu numai cunoaşterea de sine contează ci şi depăşirea propriilor limite, explorarea potenţialului.

 

Noi oamenii utilizăm poate 60-70% din randamentul nostru în viaţa zilnică. Prin antrenament descopăr deja noi capacităţi şi îmi dau seama că în noi zac atâtea resurse latente, e fantastic să poţi trece la următorul pas în propria evoluţie. În plus, picioarele rupte de oboseală şi jupuite până limita suportabilului ne arată şi că durerea este trecătoare, că sunt alte lucruri care contează, pentru suflet.  Cred că lumea n-ar fi ceea ce este astăzi dacă n-ar fi şi nebuni ca noi, cei care testăm graniţele. Este seminficativ faptul că peste 30% din participanţii la această cursă au mai participat deja... există o atracţie...

 

- Ce atracţie?
- Pentru mine este esenţial să reflectez, să mă distanţez periodic de propria mea viaţă... de societatea vestică, de consumul acesta absurd, de îmbuibare, fie ea fizică – ghiftuirea, fie psihică – cu bombardamentrul de informaţii, telefon, e-mail, iPhone/Blackberry etc, graniţele vieţii private sunt împinse mereu spre interior până nu mai rămâne nimic. Familia pierde din valoare, oamenii trăiesc mai mult singuri urmând ca unic scop cariera. De aceea mă atrage faptul că într-o astfel de competiţie odată ajuns la un punct de odihnă nu mai ai nici o grijă din cele cotidiene - sigur te dor picioarele, îţi pui pansamente, te vaiţi o vreme, dacă vrea cineva te ascultă, poate se vaită la fel, îţi faci ceva de mâncare - şi ai tot timpul din lume să te gândeşti... În plus, am citit că aşa cum vezi Calea Lactee în deşert nu o vezi nicăieri pe lumea asta din cauza poluării... Apropo de aceasta, doresc să menţionez că grija ecologică joacă un rol important în această cursă, participanţii sunt penalizaţi cu ore de întârziere dacă aruncă sticlele de apă (înregistrate pe concurent), se poate ajunge chiar la descalificare. Există o staţie mobilă de ars gunoiul. Marocul acceptă această competiţie şi pentru că se poartă de grijă deşertului fără să-l polueze.

 

- Spre deosebire de alte interviuri în care eu mi-am găsit interlocutorii, dumneavoastră m-aţi căutat pentru că aţi dorit să transmiteţi publicului anumite mesaje, care sunt acestea?
- Sunt mai multe. Competiţia „Darbaroud“ există din 1985, va fi la a 24a ediţie în 2009. Anual numără cam 550 de concurenţi ceea ce ar înseamnă un total cam 10 000 de participanţi din care - deţin confirmarea organizatorilor - sunt primul care va purta acolo tricolorul românesc. Acest lucru mi-a dat ideea de a contacta presa care reacţionează la evenimente exclusive fie ele ultra pozitive sau ultra negative. Prin exemplul meu doresc să trezesc interesul altor participanţi din România la această cursă. Dar pentru că de fapt în familia mea am cinci steaguri - suntem „multi-culti“ - la competiţie le voi purta pe toate cu mine: am cetăţenie română şi elveţiană iar din partea tatălui (o spune numele) sunt maghiar, soţia are cetăţenie elveţiană şi croată, iar fratele meu trăieşte în Canada. Şi acesta este un mesaj pe care doresc să îl transmit: Lumea a devenit globală, nu se pune problema de a-ţi nega rădăcinile când trăieşti într-o familie multiculturală, dimpotrivă. Am avut ca alţii şi experienţe de xenofobie. Sper să găsesc o formă adecvată de a purta toate steagurile cu mine pentru că trebuie să mărturisesc: fiecare gram contează. Voi tăia chiar şi periuţa de dinţi la o treime.

 

- Aveţi şi un alt mesaj?
- Da. Eu alerg de mult, în toate ţările şi pe toate continentele pe care se întâmplă să călătoresc inclusiv la Timişoara, la părinţi. Acolo, faţă de cel care aleargă, mai mult ca în orice alte părţi, observ o atitudine de desconsiderare, de batjocură. S-a întâmplat să deschidă cineva fereastra şi să-mi strige „n-ai bani nici de-o bicicletă? Uite ce maşină am şi tu nu!“ sau să glumească „de ce fugi? Vine vreun câine după tine?“.  Prin acest interviu doresc să trezesc publicului, mai ales tineretului pasiunea pentru sport pentru a lucra mai departe în relaţia cu sine, cu mediul înconjurător, de a stabili ţeluri şi a le urmări indiferent de greutăţi. Mă adresez deopotrivă celor de acasă din România şi celor din comunităţile române de peste hotare cu un mesaj de curaj şi schimbare pe care fiecare le poate împlini în viaţa sa.

 

În Timişoara încerc de mult să-mi conving prietenii să alerge cu mine. E imposibil, nu numai din lipsă de interes dar şi de infrastructură. Cunoşteam doar un singur loc în care făceau alergări studenţii – acesta nu mai există. De copil mă plimbam pe malul Begăi de o parte şi de celalaltă, acum nu se mai poate. Puţinele zone în care s-ar putea petrece timp în natură sunt distruse. Spre deosebire de Timişoara aici, în Elveţia, când alerg, primesc semne de simpatie, mi se face cu mâna. Aici face foarte multă lume sport, mişcare, de la foarte tineri până la foarte bătrâni, merg pe jos pur şi simplu, cu beţe, cu bicicleta - indiferent ce faci e bine... chiar şi dacă te apleci să ridici ziarul de jos... Aş dori prin exemplul personal să ofer în România şi românilor de peste hotare o altă imagine despre sport, să schimb optica „de ce te chinui, mai bine mergi cu maşina“. În plus, în societatea de azi unde totul este consum, oamenii se concentrează pe „eu“-ul dinafară dar uită contactul cu sine, în viaţă nu contează numai suprafaţa, materialul, productivitatea, performanţa...

 

- ... intelectuală...
- ... este important să-ţi oferi momente pentru a te adânci în tine, în alte idei decât cele legate strict de neiertătoarea fugă cotidiană, pentru a-ţi face un bine mental şi fizic prin intermediul sportului, sau al simplei mişcării efectuate cu regularitate. Când eşti în pădure auzi ciripitul de păsări, foşnetul frunzelor, îmbrăţişezi copaci, te concentrezi asupra ta cu sentimentul că faci ceva sănătos, elimini stresul. Altfel, rămâi mereu prizonier în acelaşi vârtej, cu aceleaşi gânduri. Dacă, urmând exemplul meu, numai 15 oameni vor începe să se mişte, fie că vor face plimbări mai lungi cu căţelul fie că vor alege treptele sau mersul pe jos mai mult decât liftul sau maşina, voi considera aceasta un mare succes, înseamnă că am schimbat vieţile unor oameni spre bine. Prin practicarea consecventă a sportului am câştigat atât de mult în calitatea vieţii încât doresc să împărtăşesc şi altora.

 

- Mai concret, la ce calitate vă referiţi?
- De exemplu: vin acasă stresat de la muncă şi practicând sportul reuşesc să separ mult mai bine viaţa de lucru şi viaţa privată, mă relaxez, mă reînvigorez. Ideile cele mai bune îmi vin în timpul jogging-ului, se activează creativitatea, se acumulează energia din natură. Când alergi îţi schimbi optica asupra vieţii, înţelegi mai bine ce ţi se întâmplă, cum, de ce, pentru că găseşti timp de introspecţie. Iar asta în ziua de azi este foarte rar. Toţi care fac sport spun asta. Alt exemplu: mişcarea ajută la întreţinerea corpului şi îngrijirea sănătăţii. Aproape toţi cunoscuţii mei din România fumează, se hrănesc într-un mod care conduce la un fizic supraponderal iar asta are consecinţe directe asupra sănătăţii şi implicit asupra calităţii vieţii. La tineret din păcate fumatul este o virtute, băutul la fel, sport nu prea se face. Prin exemplu personal doresc să arăt că mişcarea ne ajută să trăim mai bine şi să transmit o pasiune. Mie mi-a fost dată cu răbdare la vârsta de 20 de ani (relativ târziu) pasiunea pentru snowboard. Am avut parte de oameni extraordinari care mi-au îndrumat paşii cu profesionalism, m-au inspirat şi astfel de experienţe vreau să le dau mai departe.

 

- Cum aţi ajuns să faceţi maraton?
- Soţia mea mi-a trezit interesul. Eu am făcut sport toată viaţa dar eram specializat în curse scurte, intensive, de moment, în timp ce ea era specializată în sport de durată, pe distanţe lungi. După primul ei maraton când am văzut cu ce zâmbet pe faţă vine acasă, ce sentiment de mulţumire are pentru ce a realizat, mi-am dat seama că vreau şi eu să am parte de acest lucru. Şi am avut. Dar când i-am spus soţiei că m-am înscris la această competiţie mi-a spus că mi-am pierdut minţile...

 

- La ce alte competiţii aţi mai participat?
- Am participat la Zürich Marathon, Aletsch Gletscher Halb-Marathon, Jungfrau Marathon - care este un clasic în Elveţia cu un traseu alpin foarte pitoresc şi la altele mai puţin cunoscute precum Graubünden Marathon care e o competitie brutală cu aproximativ 400 de participanţi anual şi un urcuş de 2682 m de-a lungul celor 42.2 Km. La unele din aceste competiţii am participat de mai multe ori. Cursa din Maroc însă este cu mult mai lungă şi cum am spus condiţiile sunt extreme.

 

- Aveţi un antrenor?
- Nu. Aceasta ar fi un alt mesaj al interviului. Doresc să mă adresez celor din ţară precum şi celor din de comunitatea de români din Elveţia cu rugămintea de a-mi acorda sprijin: în primul rând cu fizioterapie profesională, având în vedere că mă antrenez cu regularitate, indiferent de starea vremii atât în timpul săptămânii cât şi la sfârşit de săptămână când parcurg în jur 2 x 25 km cu rucsac şi greutăţi calculate. Apoi aş avea nevoie şi de suport în antrenamentul mental, cum am spus, prin competiţie doresc să mă ridic la un alt nivel...

 

- La care nivel ?
- La următorul... la cel care mă ajută să merg mai departe în cunoaşterea de sine, a mediului înconjurător...  trebuie să te cunoşti întâi pe tine, înainte de a încerca să cunoşti şi să înţelegi pe alţii. Dar nu e vorba doar de o creştere personală, după ce trec prin astfel de încercări acumulez o experienţă de viaţă şi pot da sfaturi altora. Spunând aceasta ajung la un alt motiv pentru care am hotărât să particip: motivul balansoarului... pe care îl au mulţi sportivi. Mă refer la momentul în care ca pensionar voi sta într-un balansoar, făcând bilanţul vieţii, sunt sigur că voi fi regretat dacă nu aş fi avut curajul să particip la această competiţie acum. Dar şi la balansoarul din care bunicul îşi povesteşte nepoţilor săi aventurile prin care a trecut. Nu din orgoliu. Îmi doresc experienţele ca să le dau mai departe copiilor mei, altor copii, tineretului, oricui ar avea interesul. N-am întâlnit nici un sportiv adevărat care să fie egoist, dimpotrivă este o lume specială cu multă compasiune pentru suferinţa care uneşte în scopuri nobile. În astfel de competiţii găseşti înţelegere, toţi sunt în aceeaşi barcă iar la urmă se pot naşte prietenii fantastice, cad multe graniţe, e ca o familie mare de pretutindeni, participanţii îşi uită titlurile academice, poziţiile sociale, naţionalităţile sau originile devin secundare, suntem cu toţii aceiaşi oameni transpiraţi, cu răni la picioare, dureri musculare, mâncare simplă şi avem în minte un singur lucru - să trecem cu succes linia de sosire, iar în acel moment, de la primul la ultimul suntem cu toţii învingători. Este înălţător să treci printr-un astfel de moment.

 

- În ce ar consta fizioterapia de care aţi avea nevoie ?
- Eu mă antrenez intens, muşchii sunt suprasolicitaţi şi pentru a evita accidentele se recomadă exerciţii de relaxare care trebuie făcute de profesionişti pentru că este vorba de fibrele musculare din adâncime, de nodulii musculari care trebuie eliminaţi pentru a face faţă efortului care creşte.  Aş avea nevoie de un test medical de condiţie fizică, de sfaturi nutiţioniste. Pe măsură ce mă antrenez, observ cum mi se modifică metabolismul, de pildă corpul nu mai vrea ciocolată imediat după efort, m-am profilat pe nuci şi m-am documentat: nucile au un index glicemic foarte redus şi eliberează în timp valorile calorice. Am încredere în ceea ce-mi cere organismul, până acum a funcţionat perfect, dar cu un suport profesional aş putea obţine rezultate mai bune, m-aş pregăti mai temeinic pentru cei 250 km. Podologia este de asemenea importantă - îngrijirea picioarelor, a unghiilor. Fiecare îşi dezvoltă strategia proprie cu privire la pielea  picioarelor: unii şi-o întăresc cât pot, alţii fac contrariul o fac moale, flexibilă. Dacă doresc să-mi fac pielea cât mai elastică aş avea nevoie de un profesionist care să mă sfătuiască cu privire la tratament, produse, metode. Antrenamentul îl fac eu, e partea leului, dar acordând atenţie „detaliilor“ aş îmbunătăţi calitatea performanţei fizic şi mental.

 

- Încercările la care vă supuneţi ar putea avea şi o dimensiune spirituală?
- Cred că situaţiile limită îşi pun o amprentă puternică asupra participantului. Mulţi dintre cei care au absolvit ultra-maratonul spun că şi-au schimbat viaţa în mod complex, în bine, au renunţat la vicii, e un impuls fantastic. Mă aştept la impresii noi, diferite, dar mai mult cred că voi putea spune abia după ce îl voi fi terminat. M-am întâlnit cu şase dintre participanţii elveţieni pentru un schimb de experienţă şi de idei. Toţi au studii şi poziţii profesionale foarte importante. Prima întrebare pe care ne-am pus-o a fost „de ce faceţi cursa aceasta?“ şi majoritatea au spus „nu ştiu, voi şti după“.

 

- Aţi mai avea nevoie şi de alte ajutoare?
- Cum spune un proverb samurai „Nu te aştepta la nimic, dar fii pregătit pentru orice“. Cu cât aş primi mai mult suport cu atât aş fi mai bucuros, dar nu mă aştept la nimic. Pot spune că taxa de înscriere de 3 250 Euro pentru un familist ca mine a fost un preţ cam piperat pentru a-mi rupe picioarele, cu un rucsac în spinare, acoperit de doi saci în timpul nopţii. Este practic costul unui concediu pentru toată familia. Nu mai vorbesc de echipamentul care trebuie să fie extrem de performant sau de hrana specializată.

 

- Cum v-a venit ideea de a participa ?
- Am văzut acum câţiva ani un documentar despre această cursă pe un canal despre sporturi extreme. Mi-a rămas ca un punct fix însă la început mi s-a părut „prea crazy“, porcuşorul interior (care sălăşluieşte în fiecare din noi) a fost mai puternic şi mi-a spus că nu pot să o fac, dar ideea a continuat mereu să vină la suprafaţă deşi tot mereu parcă o voce îmi repeta „nu eşti pregătit, nu eşti pregătit“. Până când la un moment dat am realizat că de fapt pentru aşa ceva nu voi fi pregătit niciodată, şi-atunci mi-am spus „fă-o! va ieşi cum va ieşi!“... A fost o hotârâre de inimă, nu de raţiune.

 

Vă doresc mult succes şi vă mulţumesc pentru conversaţie.

A consemnat
Alina Mondini

 

 

Notele redacţiei: Gabriel Laczko a participat până acum la Aletsch Halbmarathon, Graubünden Marathon (2862 m urcuş total pe o distanţă de 42.2 km), Zürich Marathon, Jungfrau Marathon, Lucerne Marathon, Greifenseelauf. La acestea se adaugă mii de km pe an cu mountainbike şi alergat asistat de GPS.

 

"Eu văd în sporturi ţeluri urmărite cu sudoare, renunţarea la comfort şi consum, păstrarea integrităţii, a unei linii/strategii propuse şi antrenarea perseverenţei. Şi doresc să fiu un exemplu pentru fiicele mele, exemple pentru cunoscuţi, pentru tineret: să nu-şi irosească viaţa în faţa PC-ului, PSP-ului, televizorului, să nu înceapă fumatul, băutul etc, ci să facă sport, să creadă în sine şi să nu renunţe chiar când trec prin momente grele în viaţă."

 

Îi dorim mult succes în teribila competiţie şi, de asemenea, în găsirea sponsorilor.

 

Contact:  kit3surf3r@yahoo.com.