Cursul de întâlnire ("vineri suntem tineri")

Înfruntând trendul efervescent-spumos al ziarelor mondene, care mai nasc sau mai omoară o „vedetă”, amestecând-o cu literele, este neobişnuit să vorbeşti despre o întâlnire a românilor „senzaţional” de obişnuiţi.

E chiar greu să aminteşti despre aceşti oameni care s-au cunoscut unul cu celălalt, dar niciodată toţi împreună, izgonind panseul adolescentin şi tendinţa de a face o terapie a depărtării prin scris. Să scrii despre o întâlnire fără a împărtăşi frustrarea vreunei plecări. Ceea ce ne-a dăruit deunăzi Ioana a fost chiar un curs aplicat despre cum necunoscuţii întâlniţi se pot despărţi prieteni. 

Din perspectiva persoanei pregnant sociabile, dornică să ştie mereu ce, cum, unde, între cine şi de ce, chiar cu dependenţă declarată de site-urile de socializare, am fost surprinsă acum vreo două săptămâni de apariţia în perimetrul apropiat a unei invitaţii la un „pahar de vorbă”. 

Evenimentul, organizat de o doamnă al cărui nume nu-mi spunea nimic, pe care nu o mai văzusem, vă mărturisesc că mi-a transmis o stare de iritabilitate, dacă nu şi de invidie: „Ce-i cu ăştia? De ce au pus vineri întâlnirea?”

Vorbea în mine vocea celei care, într-un interval scurt, a ajuns să se numere printre cei ce pregătesc „Paharul de vorbă”, o întâlnire stabilită de-acum pentru ultima zi de luni a fiecărei luni, înscrisă deci deja ca „tradiţie locală a românilor din zona Zürichului”. Ce mai, patent!

Eram intrigată, doar vorbisem o vorbă cu toţi, să rămână luni „Paharul de vorbă”! Şi acum dintr-o dată vineri, şi fără drept de copyright!

„Cine se ocupă de asta?”. Recunosc, nu i-am dat multe credite. „Cin’ să vină? Mai ales vineri, când toată lumea e obosită după o săptămână de lucru. Şi-apoi: de ce să vină? Nu-i ca şi cum n-ar fi imediat „Petrecerea Mărţişorului” sau ceva sărbătoare mare. Nu-i ca şi cum am împărţi acelaşi domeniu de activitate...” 

Şi-l luasem pe „Nu” în braţe, cu multă reticenţă. Ba mai mult, îmi plăcea că auzeam păreri asemănătoare. „Cine-i domne, Doamna?”

În fine, eram chiar roasă, dacă nu pe dinafară, sigur pe dinăuntru, de curiozitate. Am întrebat în stânga şi-n dreapta, şi în câteva zeci de ore de alertă detectivistică elucidasem misterul: e o doamnă care locuieşte de mult aici, specialist în laser, care vrea să cunoască alţi români. 

Şi-atunci a aranjat asta. Zi după zi am văzut că din ce în ce mai mulţi prieteni îşi anunţaseră participarea. Şi i-am întrebat pentru ce, de ce. Răspunsul era mereu în aceeaşi notă: „vom fi mai mulţi, trebuie să fie ceva fain” sau „păi vine şi ălălalt, oricum ar fi, găsim cu cine socializa”. 

Cu o zi înainte m-am înscris şi eu, declarându-mi numai mie că n-am ce pierde. Poate numai „popularitatea mea”, pentru că la patruzeci şi cinci de înscrişi, unul în plus nu mai conta. 

Şi-aşa am ajuns în seara evenimentului ca la o întâlnire oarbă: cam ştim cum arată pe cine căutăm, dar nu ştim rezervarea pe al cui nume este. 

Ca la „pituluşu” (jocul de-a v-aţi ascunselea), când e suficient să asculţi răsuflarea celuilalt pentru a-l putea găsi, ei bine, şi aici a funcţionat „efectul foaierului”. Într-un  mediu dominat de germană, şi încă una destul de colţuroasă, urechea românească a devenit foarte receptivă la orice stimul de sorginte latină: „A, dacă şi voi vorbiţi română, înseamnă că pe voi trebuie să vă-ntâlnim!” 

Destul de repede lumea s-a destins, s-au abordat teme diverse, ca pe măsura diversităţii intereselor participanţilor: familişti, IT-işti, umanişti, chimişti şi nu numai, între 6 şi... tot 18 ani + multă experienţă, locuind aici de zeci de ani sau abia mutaţi. 

Şi chiar dacă unii nu cunoşteau pe nimeni la început, sau veniseră timizi, „traşi” de vreun prieten, sau, din extrema cealaltă, cei care credeam că-i ştim pe toţi (şi-am realizat că nu-i aşa), am făcut cunoştinţă, am schimbat păreri despre traiul şi integrarea în Elveţia. Fiecare venind cu povestea şi experienţa, cu problemele întâmpinate şi soluţiile găsite. Am realizat că diferenţele dintre noi sunt nesemnificative, comparând cu lucrurile care ne unesc: nu atât dorul de casă sau cel de a vorbi româneşte, cât dorinţa de a consolida aici comunitatea, de a îmbunătăţi imaginea neamului nostru aici, în parametrii unui context economico-politic european nu tocmai favorabil, care ne afectează într-o oarecare măsură, pe toţi.

Pe scurt, am realizat că vrem şi putem să ne întâlnim şi fără un pretext de felul „Zilei Naţionale a României” sau al „Sărbătorii Paştelui”, doar pentru naturalul sentiment că ne pasă unora de alţii, pentru că am găsit prieteni aici, pentru că avem o a doua Casă.

Şi cine ar fi zis că o întâlnire la un „pahar” începută la 6 seara se va lăsa cu dans până după miezul nopţii? 

Mi-am revăzut în acele momente toată istoria mea recentă. Când m-am mutat în Elveţia cunoşteam doar trei români. Printr-un octombrie care mi se părea mai friguros ca niciodată, am aflat de petrecerea de 1 Decembrie şi am aşteptat ca niciodată, conştiincioasă, ziua „ieşirii în lume”, cu nerăbdarea evenimentului dar şi atunci, ca acum, cu multe îndoieli: „Dacă nu mă bagă nimeni în seamă şi rămân de căruţă?” „Ce le-aş putea împărtăşi eu unor oameni pe care nu-i cunosc?”

Acum Ioana a împărtăşit, organizând din senin un aşa bairam latin, vorbele profetului: „vine muntele la Mahomed”. Şi a cărat, cu putere, ambiţie şi devotament românimea la Pur Pur. Putem colabora, putem avea planuri, punem ţara la cale împreună (dacă nu Elveţia sau România, măcar enclava românească).  

Îi mulţumim Ioanei, pentru lecţia de zi şi seminarul de seară, în numele tuturor „cursanţilor”, fie că sunt abia sosiţi aici, fie că nu ştiu pe nimeni, fie că stau aici de-o viaţă. 

Livia Bălăcescu, Zürich

P.S.: Primitoare şi caldă, „Casa” pregăteşte experimente tari, toate ca din partea ei: râsete, dans, voia bună, şi o masă stră-bună de bună.

Programul e anunţat, în februarie mai sunt aşteptate încă două întâlniri: pe 23 februarie "La o sarma, o chiftea şi un pahar de vorbă" şi pe 25 februarie "La un pahar de vorbă în Zürich".

Nu ştiu de ce, dar dincolo de vorbe sunt din ce în ce mai multe pahare pe-aici, noroc că sunt pline şi pentru toţi!

Martie începe în forţă cu două petreceri dedicate Mărţişorului (şi amintesc numai de cele din Elveţia germană) şi un concert Gheorghe Zamfir.

Cursul de întâlnire va urma, că de la curgerea lui am plecat!