Doamne, ce doamne! de Maruca Pivniceru - interviu cu Ruxandra Donose

RUXANDRA DONOSE

„Nu caut neapărat celebritatea, ci mai degrabă provocările, montările mai deosebite„

Maruca Pivniceru

– Doamnă Ruxandra, s-ar putea spune pe drept cuvânt că la naştere, deasupra leagănului dumneavoastră, zânele cele bune din poveste s-au aplecat cu dragoste şi duioşie, şi s-au întrecut în a vă dărui calităţi; în afară de un fizic care radiază lumină, o voce de mezzosoprană cu un timbru amplu, cald, senzual chiar, şi, mai presus de orice, calităţi umane de vibrantă sensibilitate; aşa se explică şi fascinaţia pe care o provocaţi publicului, care, lucru rar întâlnit, se deplasează în diferite colţuri ale globului unde cântaţi, pentru a fi părtaş la evenimentul reprezentat de prezenţa dumneavoastră într-un spectacol de operă. Vă consideraţi o Divă?

– Nu am în mine dorinţa de a fi o Divă! Nu caut neapărat celebritatea, ci mai degrabă provocările, montările mai deosebite de care ai parte în Europa şi îmi place să am colegi la fel de buni ca şi mine, cu care să interacţionez interesant pe scenă, să facem ceva împreună, să fie o atmosferă de lucru creativă! Asta mă stimulează.

– Ştiu că iniţial, la dorinţa tatălui dumneavoastră, un „om de muzică“, compozitor, critic muzical, muzicolog, aţi urmat Liceul de Muzică „George Enescu“ din Bucureşti, la disciplina pian; cum aţi devenit cântăreaţă de operă solicitată de marile teatre din lume?

– S-ar putea spune că a existat un concurs de împrejurări special. În ultimul an de liceu, corul liceului susţinea un concert la Ateneul Român, având în repertoriu piesa „Dorul“ de Constantin Baciu, cu un solo de mezzosoprană. În ziua concertului, mezzosoprana de la clasa de canto a liceului a trebuit să fie înlocuită. Profesorul Nicolae Niculescu, care preda dirijatul coral, a apelat la fetele din cor, întrebând care din ele vrea să-l salveze din acea situaţie. Eu am fost cea care m-am oferit; am fost audiată pe podiumul solistic şi s-a constatat că am cântat foarte bine solo-ul şi că îl cunoşteam perfect. Seara la spectacol a fost foarte multă lume: compozitorul Mircea Chiriac, baritonii Dan Iordăchescu, Nicolae Herlea, David Ohanesian, profesorii Ioan Şerfezi, Alexandru Paşcanu au mers în pauză la tata şi l-au convins că trebuie să trec la Universitatea Naţională de Muzică, la secţia Canto. Aşa s-a întâmplat, şi în anul 1989 am absolvit.

– Ce profesori aţi avut în ţară şi străinătate?

– La Universitatea de Muzică din Bucureşti, pe Georgeta Stoleriu la clasa de Canto şi m-am perfecţionat la Weimar cu Lore Fischer (lied-oratoriu) şi la Viena cu Renata Scotto (operă).

– Unde v-aţi făcut debutul?

– Am apărut în spectacole făcute în perioada studenţiei, ca de exemplu „În labirint“ de Liana Alexandru, opera„G“ de Fred Popovici şi altele; pe o scenă publică am apărut în 1989 la Opera Română din Bucureşti, susţinându-mi examenul de licenţă interpretând rolul Rosinei din opera „Bărbierul din Sevilla“de Rossini. După absolvire am optat pentru Teatrul Liric din Constanţa, unde aveam să interpretez rolul Carmen din opera cu acelaşi nume de Bizet şi Romeo din I Capuletti e i Montecchi de Bellini. În anul 1990, am apărut la Leipzig ca prima Carmen blondă, uimind publicul; mi-am făcut debutul internaţional în concert – după ce am fost laureata Concursului RDF de la Munchen – cu Bayerische Rundfunk Orchester, dirijor sir Colin Davis, cu repertoriu religios. A urmat apoi un număr de concerte în Germania şi Elveţia. În toamna aceluiaşi an 1990, am avut bucuria să fiu invitată de maestrul Sergiu Celibidache pentru a fi distribuită în Missa în Si Minor de Bach interpretată de celebra Filarmonică din München, avându-l la pupitru, evident, pe extraordinarul Celibidache.

În calitate de laureată a unui important festival european, în anul 1991 am fost invitată la un foarte mare concurs „Marian Anderson“ (un fel de Darclée a Americii), care a avut loc în luna iulie la Washington, destinat exclusiv laureaţilor din Europa şi America, care au obţinut Premiul I în ultimii 5 ani Au fost nominalizate 91 de persoane, care au trimis înregistrări audio şi video din care s-au selectat 71, acestea fiind invitate la Washington. Au urmat patru etape de selecţie; la prima etapă au rămas 41, la a doua 21, la a treia 14 şi am rămas 7 finalişti. Eu am primit premiul Charles Dux al Operei Metropolitan din New York ex aequo cu americanul Dennis Groyves. Acest premiu a fost foarte important pentru cariera mea, a însemnat recunoaşterea valorii mele. Au urmat numeroase oferte de impresariat; tatăl meu m-a învăţat ca după o perioadă de doi ani să optez pentru impresarul care mă va promova cel mai bine – şi nu imediat. Am cântat la Opera Regală a Waloniei (Belgia) Cenuşăreasa de Rossini, spectacol preluat şi retransmis de TV5 Europe, s-a văzut şi în România şi chiar în noaptea de Revelion 1991-1992. Între anii 1992-1998 la Viena – Boris Godunov (Musorgski), Linda de Chamonix (Donizzetti), Povestirile lui Hoffman (Offenbach), Oedipe – rolul Antigona (Enescu), Evgheni Oneghin – Olga (Ceaikovski), Hänsel şi Gretel (Humperdinck); după perioada Viena am cântat la Opera din San Francisco, la Salzburg (Austria), la Canadian Opera Company, la Paris, la Finish National Opera. În anul 1999, la Philadelphia, la Carnegie Hall, la Glyndebourne Festival (Anglia) cu Minnesota Orchestra, la Metropolitan Opera.

– Câte roluri aţi interpretat până în prezent?

– 43 de roluri.

Ştiu că este obiceiul ca la închiderea stagiunii, în Piaţa Operei din Viena, să se proiecteze pe ecran ultimul act al operei în curs de derulare, iar la sfârşit soliştii să apară în balcoane. Aţi avut probabil ocazia, în cei zece ani de colaborare cu Opera din Viena, să trăiţi un astfel de moment?

– Da, am avut, în 1996 cu opera Povestirile lui Hoffman a lui Offenbach, unde susţineam rolul Muzei şi al lui Nicholas; la ieşirea noastră în balcoane, publicul entuziast a aplaudat timp de 30 de minute! A fost o seară de neuitat.

– Sunteţi divinizată la Viena, probabil datorită naturaleţei lipsite de vedetism cu care abordaţi roluri atât de diverse; publicul vă simte aproape de el.

– Mă gândesc că de aceea, după fiecare spectacol mă aşteaptă atâţia spectatori, atâţia admiratori. Într-o seară, la sfârşitul operei Werther, m-au aşteptat vreo trei sute de persoane pentru autografe. Când am debutat la San Francisco în Povestirile lui Hoffman, m-am întâlnit cu o doamnă care venise de la Viena (unde am cântat timp de zece ani); mi-a mărturisit că m-a văzut în Werther la Pittsburg (SUA), apoi la Londra, la New York pentru Nunta lui Figaro, la Berlin pentru Werther, la Philadelphia pentru Ariadna la Naxos de Richard Strauss; există persoane care îşi permit asemenea călătorii!

18Maruca Pivniceru

– Rolurile de travesti sunt un aspect interesant al carierei dumneavoastră; în acest tip de personaje care vi se potrivesc, v-aţi bucurat de un mare succes.

– În general, rolurile de travesti presupun un anumit romantism; eu, pur şi simplu, simt acest tip de roluri. Am interpretat Cherubino din „Nunta lui Figaro“ de Mozart, Nicklaus din „Povestirile lui Hoffman“ de Offenbach, Romeo din „I Capuletti e i Montecchi“ de Bellini, Orfeu din opera omonimă de Gluck, Serse din opera „Serse“ şi Giulio Cesare din opera„Giulio Cesare“, ambele de Händel, Hänsel din „Hänsel şi Gretel“ de Humperdinck, Octavian din „Rosenkavalier“ de Richard Strauss, Pierotto din „Linda de Chamonix“ de Donizzetti.

– Ce calităţi trebuie să ai pentru a avea succes? Dumneavoastră aţi învins şi vă menţineţi în vârf.

– Ca să ai succes în Europa, dar mai ales în America, contează mult să cânţi frumos, dar, în acelaşi timp, să fii ceea ce impresarii numesc un...“package“, adică să fii şi frumos, şi deştept, şi suplu, şi tânăr, şi talentat, şi cu voce; atunci corespunzi idealului american; lumea operei, extrem de dură, îi respinge pe cei care nu fac faţă exigenţelor.

– Oriunde pe glob, v-aţi bucurat de o presă entuziastă care v-a lăudat performanţele; am să citez numai unele cronici care se referă la spectacolele din anul 2004: Damnaţiunea lui Faust, dirijor Charles Dutoit – Philarmonic Orchestra – cronica din revista „Seen and Heard“, semnată de Ronald Schneider: „Mezzosoprana Ruxandra Donose a fost pur şi simplu sublimă, cu o voce caldă, plină, proiectată cu vigoare... Aria „Cât este de înăbuşitor aerul“ a avut un ton melancolic şi sumbru, în timp ce în scena din camera Margueritei (scena 15) ea a fost punctul culminant al serii. Vocea Ruxandrei Donose, de o profundă expresivitate, a fost completată de dicţia ei cu claritate de cristal. Nu am auzit niciodată o Marguerite mai desăvârşită!“

Iar în Philarmonia/Dudoit, Royal Festival Hall, London, Robert Maycock, la 2 noiembrie 2004: „Ruxandra Donose, care a cântat de curând Charlotte în producţia Werther a Operei Regale, a completat cu Marguerite din Damnaţiunea lui Faust o excelentă redare a celor două mari eroine ale lui Goethe din repertoriul francez; la timbrul vocii ei ce te face să te topeşti, a adăugat şi concentrare, aşa încât atât introducerea, cât şi balada Roi de Thule au fost la fel de captivante, frazate luminos, cu multe nuanţe“.

– Da, am satisfacţia recunoaşterii internaţionale prin cronici ale unor critici muzicali de mare prestigiu.

– Desigur, a contat mult şi faptul că aţi avut alături un sfătuitor constant şi avizat, pe tatăl dumneavoastră; de asemenea soţul, care e regizor de operă, Peter Pawlic- Donose, şi doi copii care v-au împlinit ca femeie şi mamă. Uneori tatăl, şi chiar şi mama, v-a însoţit în deplasări; în SUA, la New York, San Francisco, Pittsburgh (Pennsylvania), Brazilia (Sao Paolo în 1995) şi desigur şi în Europa.

– În general, asta se întâmpla când erau premiere, iar eu, ştiindu-i în sală, cântam cu atât mai multă plăcere şi mai intens. Îmi ador părinţii, care sunt cu totul deosebiţi, şi am vrut să le dau satisfacţia, eu fiind singurul lor copil, să nu se stingă numele de Donose, soţul meu adăugându- şi-l la numele său. Familia este pentru mine nu numai o realizare, dar şi un extraordinar suport emoţional, pe care îl am în lumea asta nebună, nebună, nebună.

– Sunteţi ataşată nu numai de părinţi, ci şi de patrie: v-aţi păstrat cetăţenia română deşi puteaţi lua cetăţenia germană după cea a soţului, ori pe cea austriacă – posedând o casă – reşedinţă la Viena.

– Da, mi-e de ajuns cetăţenia română, iar pentru că Viena este un centru muzical european foarte important, de iradiere a luminilor culturale, am o casă-reşedinţă; de altfel, între 1992-1998 am fost solistă permanentă a Operei din Viena. Vin cât de des pot în România, vacanţele le petrecem aici, avem la Bran un colţişor de rai unde ne odihnim şi savurăm aerul tare de munte şi viaţa liniştită împreună cu copiii, Max Tudor care are 4 ani şi Anina Teodora, de un an şi jumătate.

– Sunteţi o persoană generoasă, pentru concertele pe care le-aţi susţinut în România nu aţi vrut să încasaţi cuve- nitul onorariu.

– În anul 2000 am cântat sub bagheta maestrului Cristian Mandeal „Cântecele copiilor morţi“ de Gustav Mahler şi am donat suma unei case de copii din Iaşi.

– Am aflat, de asemenea, că în contractul încheiat cu Columbia Artistic Management aţi specificat că se exceptează de obligaţiile contractuale România şi Viena.

– Da, mi se pare un gest normal; consider că datorez ţării mele natale şi oraşului care m-a primit cu atâta căldură aceste înlesniri pecuniare.

– Care vă este programul pentru acest an 2005?

– Am fost invitată la Festivalul de la Glynbourne – Anglia, este unul din cele mai reputate festivaluri din lume, acompaniată de Filarmonica Regală din Londra, care a devenit o instituţie de sine stătătoare cu director de artă, personal, cor; funcţionează anual trei luni, mai, iunie şi iulie. În 16 spectacole din mai până la 15 iulie am interpretat rolul titular din Cenuşăreasa de Rossini, care a fost primul rol mare pe care l-am cântat la Viena şi pe care l-am repetat pe multe scene, fiind totodată şi rolul cu care mi-am dat examenul de absolvire. Tot în spaţiul acesta temporal înregistrez la Cardiff (Ţara Galilor - Anglia) un disc de 75 minute cu lieduri de Nicolae Bretan, compozitor român de la Cluj care a emigrat în America; atât el cât şi soţia au decedat, fiica lor fiind cea care se zbate să pună în valoare remarcabila operă a tatălui.

Concediul mi l-am petrecut, cum v-am spus, ca de obicei în România, cu soţul şi copiii, vom merge apoi la Viena pentru a mă pregăti de turneul de şapte săptămâni în Japonia şi China, cu o orchestră formată din instrumentişti japonezi care concertează în orchestrele din lume şi care vor cânta, sub bagheta lui Seiji Ozawa, Bărbierul lui Rossini în care voi fi Rosina..În noiembrie voi fi iar în Bucureşti pentru a-mi susţine Doctoratul.

– Ce alte proiecte de viitor mai aveţi?

– În 2005-2006, Nunta lui Figaro de Mozart la Festivalul de la Salzburg, iar în 2007-2008 am contract cu Opera din San Diego– California.

– Vă doresc în continuare aceleaşi răsunătoare succese, pentru că oamenii au nevoie de o cântăreaţă ca dumneavoastră, care e atât de naturală şi de modestă, în ciuda statutului de mare interpretă pe care îl aveţi.

„ECArT“ nr. 339/2005