(extindere în mine)

Tu mi-ai arătat un scenariu al fiecărei clipe, al fiecărui ciclu omenesc, şi nu numai. 

Însă în ziua aceea, cu viziunea desfăşurată în faţa ochilor minţii mele văzătoare, simbolul a căpătat şi un alt contur. El îmi apărea acum din perspectiva perechii de contrarii definitorii pentru universul nostru dual: pereche bărbat-femeie, masculin-feminin. 

Trebuia însă să am mare grijă, ca să nu schilodesc cumva nararea celor înţelese, datorită cultului meu pentru bărbat pe care acum l-am înţeles şi mai bine, deoarece se suprapunea peste setea, peste dorul pe care întotdeauna l-am avut de înalt.

Prin urmare, ca să rămân vigilentă, am recurs la şiretlicul de a-mi lua interlocutor, deoarece Interlocutorul meu permanent mă privea, zâmbind în felul Lui, cu mâinile încrucişate pe piept şi tăcea. Tăcerea Lui părea să-mi spună, ca întotdeauna când mă testează: "Nu ştiu! Descurcă-te singură! Prea le vrei pe toate mură-n gură. Ţi-am dat viziunea? Să te vad ce faci cu ea!" Bun, acu'de'n-ai cădea şi tu în aceeaşi patimă, dar contez pe simţul tău cavaleresc şi pe preţuirea pe care pari a o acorda femeii, cel putin ideatic.

Şi, din această perspectivă, pot să-ţi spun că esti atât de al meu, pe cât poate altcineva să fie. Pe cât aş avea nevoie ca altcineva să fie - pe cât ar mai încăpea, înghesuit pe undeva printre posesiunile mele de mine - ca o batistă făcută bot, şi îngrămădită într-un buzunar, pentru cazul în care te-ar trage curentul şi te-ar lovi brusc guturaiul, sau pentru cazul în care aş merge în societate şi dă bine, nu-i aşa, să ai la îndemână o batistă brodată, înmiresmată unic, pe care să o ating, graţioasă şi sensibilă, înspre surmontarea unui moment oarecumva lacrimogen.

Iar din această perspectivă, pe care o regăsesc ori de câte ori aprind lumina, nu am cum să te am, dragul meu, pentru că tu eşti eu. Eu-ul din oglindă. Nici mai mult, nici mai puţin. Eşti ipostaza mea, cea mai potrivită jindului de întregire. Eşti partea din mine care mă surprinde perpetuu, fiindcă uimirea de sine-descoperind este elementul vital în creşterea aripilor. Eu, când devin înger - îngerul meu auriu - te conţin pe de-antregul, ca un proces în desfăşurare. De aici probabil, orgasmul perpetuu pe care mi-l furnizează existenţa ta.

Poţi zice că bat câmpii şi, cu siguranţă că asta fac, privit dinspre mintea ta strălucitor de coerentă. Însă ceea ce mă străduiesc să scot din discuţie, şi eventual din aşteptări, este faptul de a mă configura belciug pe inima ta - ce zici?! Este o chestie pe care femeia proscrisă din orice femeie o poate profesa şi fără patalamă, nu crezi? De multe ori mă simt atrasă de această ipostază ca fluturele de lampă, fără discernământ, genetic parcă. Există probabil şi nişte înscrisuri în natura mea feminină care mă alunecă, fără să mă prevină, de cele mai multe ori, în această capcană a belciugului. 

Să fie pentru că întotdeauna pleci cu totul?! Când eşti, eşti cu totul, când lipseşti, lipseşti la fel. Iar când te-ntorci trebuie să o luăm de la capăt. 

Acum însă - în ACUM-ul acesta, vobesc - am dat drumul la pumn. Când am slăbit strânsoarea şi-am deschis palma, era deja acolo - întregimea noastră. E ca şi cum n-ai mai pleca atunci când eşti absent, ci te-ai deplasa doar liber prin această întregime. Uneori par că te uit, însă, curând, îmi dau seama că doar mă deplasez la rându-mi, prin spaţiu vast care suntem, cuprinşi unul în altul, şi cuprinzători unul de altul, distincţi şi întreţesuţi totodată. Uneori, când sunt cuminte şi clară, încep să-ţi simt parcă întreţeserile din alte zone, cu alţi oameni, în alte relaţii, şi asta nu mi se pare străin, frustrant. Din contră, îmi dă senzaţie, încă uşor panicată, recunosc, de lărgire, de extindere.