Cunvintele lasă urme abia desluşite pe braţul îngheţat al sărăciei îl invoc pe Dumnezeu în numele deznădejdii lacrima dumnezească îmi mângâie sufletul pe degete cresc muguri de magnolii, din inimă, suspine viaţa arde, ca şi ţigara, fără rost, rotocoale de fum se ridică spre cerul mântuirii ceaţa, spre apus, îngroapă sărăcia în partea stângă a trupului – copac uitat de vremuri la colţ de oră. *** Cuvintele s-au îmbrăcat cu borangicul iernii braţele au devenit frunze şi ochii, fruct neputinţa înfloreşte, bucuroasă, alături de magnolii la întretăirea de ore, pe cerul renunţării îngerii păzesc gura sufletului plină cu mir Nu mai am putere, Doamne, să ridic braţul cuvintele aleargă pe inima ce sângerează sub gheaţa mântuirii îi întorc spatele. Sărăcia are nevoie de alt trup frunzele uscate s-aştern rar pe zăpada uitării.
|