Ioana Butu: "mulţi cred că spectacolele cu păpuşi şi marionete sunt dedicate doar copiilor... "

Ce face o artistă franco-română în Ticino, cu o viaţă petrecută între teatru, muzică, caravane de circ... şi magia micului ecran?

Lucrez ca şi mânuitoare–animatoare la Radioteleviziunea elveţiană de la Comano (în cantonul Ticino), unde mă ocup de două programe dedicate tinerilor. Animez diferite personaje şi pot să spun cu mândrie că sunt cea mai bună prietenă a câinelui Peo (e un program ce are ca titlu “Colazione con Peo” – "Mic dejun cu Peo" – foarte iubit de copii şi care a ajuns deja la vârsta de 15 ani!)...

Meseria mea este una deosebită şi puţin cunoscută în Ticino, poate pentru că nu sunt multe companiile şi persoanele formate pentru această meserie.

Sunt de origine română. Am plecat din ţară în 1994 unde, după ce am terminat liceul cu profil de chimie industrială, am lucrat ca şi actriţă mânuitoare în oraşul meu natal, Sibiu, în Transilvania (surâde... referinţa cu contele Dracula e atât de evidentă încât decidem tacit să nu vorbim, n. red.)

Câţiva ani mai târziu, în urma unui schimb cultural de câteva săptămâni cu Teatro Dimitri, m-am îndrăgostit de Scuola Teatro Dimitri din Verscio (din cantonul Ticino), m-am întors acasă apoi şi, după ce m-am gândit bine, am decis să mă înscriu la examen. Aşa că am plecat de una singură spre Ticino, lăsându-mi în urmă familia şi prietenii.

Şcoala pe care am terminat-o în 1998 a fost o excelentă bază pentru toate alegerile pe care le-am facut mai târziu: am făcut turnee în Europa, apoi m-am mutat la Paris ca să-mi caut de lucru. Dar cum se întâmplă des, am găsit de lucru în... Elveţia. Am făcut naveta timp de 2 ani între Paris și Zürich, Basel, Berna...

În acea perioadă am avut şansa să o cunosc pe artista Dodo Hug, cu care am cântat şi cu care am făcut multe concerte în partea germană a Elveţiei. Apoi am lucrat cu un circ-teatru ("Balloni") şi cu  un "dinner-spectacle" ("Klowns und Kalorien"), tot în acea parte. Pentru o perioadă am trăit într-o rulotă a circului, mereu în turneu, mereu în mişcare. O perioadă de care îmi aduc aminte cu foarte mare plăcere şi care îmi lipseşte câteodată.

N-am pierdut niciodată însă contactul cu Ticino şi, în 2003, am început o colaborare cu Teatro Paravento din Locarno, ca apoi să găsesc de lucru în televiziune. În perioada de nomadism între partea germană a Elveţiei şi Ticino l-am cunoscut, prin intermediul contrabasistului Dargo Raimondi, pe Marco (acordeonistul Marco Fratantonio, decedat în 2007, n. red.), acordeonist de renume ce terminase colaborarea cu Giorgio Conte (fratele lui Paolo Conte, n. red.). Am început să lucrăm împreună la un spectacol de teatru şi muzică.

Marco era şi el foarte atras de lumea circului, iubea acest ambient şi mai ales muzica de circ. Iubea muzica în general şi avea capacitatea de a trece de la tango la folclor cu o versatilitate impresionantă. Avea o tehnică uimitoare şi o dragoste pentru acordeon deja de mic copil. Chiar dacă a publicat doar un singur disc (CD-ul "Origini" publicat în 2004, n. red.) era un profesionist complet: a făcut cam 500 de concerte în Europa şi Canada, colaborând cu un număr impresionant de artişti internaţionali.

O reţea de relaţii şi o cantitate incredibilă de material inedit pe care l-am găsit după ce a plecat dintre noi. Şi din această cauză am decis, împreună cu un grup de prieteni, să constituim “Origini” – Associazione culturale Marco Fratantonio”, o asociaţie culturală dedicată lui şi operelor sale cu care promovăm evenimente (ca şi cel organizat în 27 septembrie 2008, n. red.) la care au participat oaspeţi ca Rossana Casale, Nelson Veras, şi mulţi alţii, oaspeţ ce au colaborat cu el. Boala cu care s-a luptat până la sfârşit a învins în cele din urmă... Marco avea o mare dorinţă de a trăi, era o persoană modestă şi un mare muzician. Ne-a lăsat un testament muzical de o valoare inestimabilă.

Muzica e o pasiune pe care o am şi eu şi pe care o trăiesc din plin. Unul dintre proiectele mele e acela de a realiza un spectacol teatral şi muzical despre Maria Tănase, o artistă ce trăit în anii ’40 în România, o Edith Piaf romancă... A fost o mare cercetătoare de folclor din ţara mea, o ţară astăzi pusă foarte des sub o lumină urâtă pentru câteva fapte mediatice. Eu cred că în general există o profundă ignoranţă în ceea ce priveşte România, în particular când se vorbeşte despre rromi. În ţara mea, Elveţia e văzută ca şi o naţiune unde nivelul de viaţă e foarte ridicat şi cred că acest lucru frânează puţin românii care se simt poate mai aproape de Italia, mult mai "accesibilă" din punct de vedere cultural şi social.

Puţini ştiu însă că în România există o bună educaţie şcolară, mai ales în mediul ştiinţific. Este o naţiune cu un trecut istoric glorios ce a cunoscut din păcate un regim totalitar...

Cred că România merită să fie vizitată măcar o dată în viaţă. Eu rămân foarte legată de ea: acolo am învățat meseria de păpușar ("burattinaia"), o artă care se confundă cu marionetele. De fapt păpușile (burattini) sunt papuși care se mișcă din interior cu ajutorul degetelor, în timp ce marionetele sunt aduse la viaţă cu ajutorul sforilor... E ca şi când ai suna două instrumente muzicale, cu tehnică şi sunete diferite.

Mulţi cred că spectacolele cu păpuşi şi marionete sunt dedicate doar copiilor... şi e greşit; multe spectacole sunt dedicate adulţilor, care ar trebui poate să se întoarcă să fie puţin copii din când în când...

Interviu apărut, în limba italiană, în numărul 13 pe anul 2009 al săptămânalului Ticino sette.