Skip to main content

Îţi mai aduci aminte ?

11 septembrie 2001. Au trecut 10 ani. Ani care au schimbat soarta multor societăţi. Despre acest eveniment s-a scris şi se scrie atât de mult încât banalitatea pare să umbrească realitatea dureroasă a acelei zile nefaste...

 

Totuşi ziua de 11.11.2001 are nu doar o semnificaţie generalizată datorită urmărilor politice care au avut loc, ci şi una individuală. Evenimentele acelei zile s-au legat definitiv în memoria fiecăruia dintre noi în mod aparte. 

 

Tu iţi mai aduci aminte cum ai aflat despre caderea celor doua turnuri ? Despre războiul declarat Americii ?


Eu, imi amintesc...

 

O zi de toamnă liniştită, în Prien, lângă Chiemsee. O clasă plină cu studenţi veniţi din diferite colţuri ale lumii. Arabi, europeni, chinezi. Toţi bursieri ai Institutului Goethe. Tineri străini, tineri ce stăpâneau limba germană la nivele diferite, tineri ce poate pentru prima dată erau plecaţi din ţara lor. Eu gravidă în luna a 8a. Motiv pentru care nu îndrăzneam să particip prea des la activităţiile organizate de Institut în afara orelor de predare. Diferite excursii, competiţii sau chiar discoteci. Rămâneam mereu în apropiere de scoală sau în cel mai fericit caz de locaţia unde eram cazată. De promenade nu fugeam, dar la fel, pe acelaşi traseu şi mai mereu singură...

 

Teama că naşterea ar putea fi declanşată într-un moment nepotrivit, mi-au înteles-o unele colege, uneori renunţând chiar ele la acele programe pentru a-mi fi în preajmă, pentru a-mi oferii şi mie posibilitatea de-a mă "distra" în limita posibilităţilor oferite de o burtă mare...mare.

 

În aceea zi, avem toţi un curs comun: "Die neue Welt des Internets" un fel de introducere în noua tehnică oferită de Institut pe net : cursuri online, pregătire, etc. Lucram în grupe de trei colegi. Una din cele trei persoane trebuia să aibă deja experienţă în navigarea pe net şi folosirea acestuia. În cazul meu era colega de clasă şi cameră, Serene, specialist de fapt în IT din Aman, Iordania. Despre arabi nu ştiam prea multe, sau nu mai mult decât poţi afla din cărţi sau din reviste. Din filme sau din spusele altora. Prietena mea cea mai bună, fusese căsătorită în România cu un arab, farmacist, un om educat, inteligent, aparte. Cam asta era tot ce ştiam real despre arabi. Acum însă aveam ocazia, prin Serene, să aflu zilnic mult mai multe. Cea mai minunată experienţă fiind, când ea telefona acasă povestind mamei sau surorii ei totul despre sarcina mea, aşa încât la fiecare dialog telefonic care-l aveau trebuia să spun măcar: "hallo yes i,m fine thanks" apoi continua Serene în arabă descrierea zilelor ce le petreceam împreună.

 

11.09.2001, în pauza de la ora zece, m-au apucat dureri extrem de mari. Fusesem câteva zile răcită, tuşisem ca un ogar, durerile abdominale apărând pe neaşteptate. Speriată de posibila declanşare a naşterii, am cerut la secretariat să-mi dea voie să merg la un cabinet de consultaţie. M-au întrebat dacă să mă însoţească cineva, am spus nu, ajung şi singură la cabinet. La ora 11 aveam programarea . Cu greu am parcurs drumul de la Institut la cabinet, drum de altfel scurt. Dureri, contracţii şi o apăsare teribilă în abdomen. Atât m-am rugat: "nu pe stradă"...!

Am ajuns exact la fix, la 11. Cabinetul plin, lumea aşteptând, aşteptând, aşteptând...

 

Am aşteptat mai mult de doua ore. Toţi. Asistenta venea din când în când în sala de aşteptare repetând aceaşi frază: " Vă rog să scuzaţi întârzierea medicului, a avut loc un accident. Va veni cât va putea de repede". ...

 

Când mi-a venit rândul la consultaţie, deja explodam de nervi şi supărare. Medicul însă parcă era absent. M-a consultat, mi-a dat medicamente, mi-a spus să evit cât mai mult stresul apoi m-a asigurat că durerile abdominale nu sunt semne de declanşare a naşterii, deci pot merge liniştită înapoi la curs. O vizită în spital la ginecolog nu a fost necesară. Alte amănunte nu mi-a dat. Nici despre mine, respectiv "boala" mea, nici despre evenimentele care tocmai se petreceau undeva....departe, departe, departe.

 

Revenită la Institut, supărată pe "indiferenţa" dovedită de medic, enervată pe propria-mi decizie de-a accepta o bursă în starea fizică în care mă aflam, simţindu-mă ca o balenă eşuată într-un orăşel mic din Germania, am intrat cu furie în clasa unde se preda. Clasă însă goală... Toţi studenţii şi profesorii erau adunaţi la parter în incinta bibliotecii unde exista un aparat TV suspendat. O grupă de oameni toţi cu ochii lipiţi de TV, cu capul în sus, cu mâinile la gură. Atât profesori cât şi studenţi. N-am reuşit să vad imaginile de pe ecran, n-am reuşit să înţeleg dialogul în engleză, eu îmi căutam prietena, Serene. Am găsit-o, am tras-o din mulţime: " was macht ihr da?" Biata fată nici n-a putut să-mi răspundă, era cu lacrimi în ochi, îmi arăta mereu spre acel obiect suspendat repetând continu: "It,s war Giorgia, it,s war! "

 

"Ce lume nebună. Eu mai am puţin şi nasc şi ei fac caz de parcă ar veni sfârşitul lumii"- gândeam în inocenţa mea.

 

I-am lasat să se uite la acel obiect suspendat din care zăream doar frânturi al unor imagini de fum. Am plecat. Pe drum însă totul pustiu, nu treceau maşini, nu circula nimeni, totul, era pustiu. Au trecut ore până a ajuns vestea şi la mine, au trecut ore până am realizat consecinţele acelui eveniment. Şi au trecut zile, până am reuşit cu toţii să ne concentrăm pe activitatea noastră, în mod deosebit pe acel examen de incheiere a bursei primite.

 

În fiecare an, de 11.09, mă mustră conştinţa pentru faptul că am pierdut acel moment "live". Mă mustră conştiinţa ca mi-am facut mai multe griji de mine şi de copilul meu, decât de soarta acelor oameni transmisă de altfel în direct. După o lună jumătate de la eveniment am născut. I-am pus numele Natascha pentru că am considerat-o o luptătoare cu viaţa, cu mine, cu tot.

 

Anul 2001, an ce a schimbat perspectivele multor oameni, mi-a adus mie primul copil...