"la folia" şi muzica populară românească

„şi-au pus busuioc în păr, măi...”

Pentru a fi la curent cu evenimentele culturale legate de România în Elveţia, dacă nu te uiţi pe www.casa-romanilor.ch este aproape imposibil să afli ceva. Uneori sunt chiar şi activităţi ţinute... secret, doar pentru iniţiaţi, din pure motive de... incapacitate comunicaţională, pentru ca nimeni nu se gândeşte să îţi spună.... şi când afli de unul singur, eşti aproape la fel de fericit ca şi cum ai fi descoperit un nou continent.

Reducând dimensiunile, acest continent este o lume, da, o lume... la care nu te aştepţi să existe, iar când dai de ea, îţi pare că nu poate fi adevărată, spunându-ţi: „ei, chiar aşa?” „şi nu sunt români?” „Nu, nu sunt români!” şi nu au fost în România decât o singură dată, de un Paşti, acum vreo şase ani, când nu au văzut mai nimic nici din natură, nici din oameni şi nici din obiceiuri, pentru ca au stat într-o sală de curs să înveţe... să cânte muzică populară românească, ca şi cum aceasta s-ar putea învăţa după note, stând într-o sală de curs!

Ei, uite că se poate!... Dovada, spectacolul de vineri, 15 octombrie 2004 în Münchenbuchsee, o suburbie sănătoasă cu tradiţie culturală de mâncat slănină pe varză, la o aruncătură de băţ de Berna, unde ajungi mai ieftin şi mai repede decât intravilan. Bären, local cu tradiţie şi muzicească, le-a deschis porţile acestui grup pasionat şi pasionant care îşi spune, pe bună dreptate, la folia.

Pentru că nu pot crede că dacă nu ar avea un grain de folie, care să îi facă minunaţi, ar putea face ceea ce fac: să strângă într-un sfârşit de săptămână de octombrie cum e el mai brumar, mai răcit şi mai plin de ploaie, şi de activităţi care mai de care mai mondene în centrul capitalei elveţiene, o sală plină, „tâcsită, monşer” de abur şi de suflet la gură, peste 100 de persoane, care să asculte timid şi neştiind cum să spargă ferestre, horile noastre cele mai dragi de pe Timiş şi Târnave, strigăturile cele mai rare şi cavalul cel mai duios cu putinţă. Chiar dacă uneori din timiditate şi respect pentru o muzică, primită în dar ca un ou roşu de Paşti şi ţinută pe pălmi tot ca atare, cei cinci membri ai grupului păreau nemâncaţi de cină, spectacolul a fost de o reuşită şi de o perfecţiune a interpretării rar întâlnită.

„Piesele au venit de la sine, nu ne-am străduit să compunem un program, aşa, ca la ţară, cum le-am simţit, dacă erau bune le-am cântat, dacă nu, le-am fi lăsat la o parte”, îmi spune Cornelia Arn, vioara întâi a grupului, o virtuoză a arcuşului, specialistă în muzică barocă, profesoară de muzică-vioară, la Conservatorul din Basel, care a dat mai mult de un fior tuturor celor care au ascultat-o şi în alte ocazii (Cornelia ne-a oferit graţios măiestria la spectacolul de poezie şi muzică românească, organizat de RO-CHance la Künstlerhaus, în Berna, pe 16 mai 2004).

Cu un respect şi o recunoştinţă fără egal pentru tot ceea ce i-a învăţat, Res Hafner, contrabasistul şi zongoristul grupului, se adresează publicului mulţumindu-i profesorului Ioan Haplea de la Cluj, păstrător al tradiţiei lui Bartok în valorizarea muzicii populare ardeleneşti în sfere clasice, ca şi cum acesta ar fi fost în sală sau ca şi cum ar fi fost un cunoscut intim al publicului, spunându-ne că repertoriul este compus din piese cu precădere ardeleneşti pentru că Haplea vine din Ardeal. Oare ce mulţumită mai firească unui profesor? Iar celor trei ardeleni prezenţi în sală, că mai mulţi români nu s-au ostenit să se deplaseze, nu mare le-a fost mirarea când, într-o suită cătinel cântată pe Târnave, grupul îi dă locul de onoare, nu torogoatei ci ţambalului, mânuit aproape olteneşte de David Märki, fiu de ornitolog elveţian cu stagiu în Delta Dunării, care i-a adus copilului în dar de ziua lui, la şase ani, un ţambal. Pe care nu l-a mai lăsat din mână, chiar dacă cu cealaltă fixa microscopul, scriind o licenţă în biologie la Universitatea din Zürich. Clarinetul şi torogoata, cavalul şi fluierele lui Konrad Hildesheimer şi-au găsit bucuria de a ne picura puţin suflet românesc în urechile pleoştite de bum-bumul etnografic marketing-bişniţăresc al grupurilor en vogue cu rezonanţe româneşti doar în nume, că în libreto nu se înţelege oricum ce cântă...

Cu o pasionată vioară a II-a în mâna lui Andreas Zingre, managerul grupului "la folia" a lansat un disc, un CD, doar cu muzică populară românească, care e frumos desenat cu nişte flori, care ar trebui să fie de busuioc că aşa îi spune discului, dar seamănă mai mult a cartof, dar oricum dacă daţi ochii din cap pe disc, vreo 30 de CHF, la Müller & Schade, Berna, nu e pentru desen, ci pentru a-i încuraja pe aceşti oameni plini de sevă şi stamină (vorba celui mai mare promotor de muzică românească în Elveţia, redactorul etno de la programul 2 elveţian, DRS 2, producătorul discului, jazzmanul Jürg Solothurnmann, cunoscut publicului românesc încă din anii 80).

Cum s-a ajuns până aici? Printr-o pasiune de nedescris, de nestins şi de negăsit în aceste condiţii, nicăieri în lume. Sunt oameni care nu au nici focuri şi nici nostalgii, cântă româneşte şi mână strigătura ca în curţile pline de duminică pentru că dintr-o întâmplare i-a hăruit viaţa cu talent şi natura cu muncă. Marea majoritate a membrilor grupului au studii la Conservatoare, unii au început să cânte muzică populară românească după ureche, dar nu după lăutari ci după discuri, alţii au început prin a o cânta după note, fără ca să o audă în realitate, până în 1998 când profesorul Haplea şi-a început stagiile de muzică românească în Misox, o vale ascunsă în Graubünden, pe care le-a continuat practic anual, avându-i ca discipoli pe aceşti cinci muzicieni, care ar trebui să ne dea puţin de gândit la modul cum se poate face ceva minunat de frumos, departe de nucleul cultural şi geografic, doar prin efortul de a ne înţelege cultura; şi care nu îşi doresc decât un singur lucru, să fie crezuţi, pe cuvânt, ca taraf românesc. Oare i-o crede vreun festival de acasă?

Iar eu, eu cred că pentru a obţine recunoaşterea publică, ar trebui să ne (re)cunoaştem noi valorile fundamentale. Contextual, în pierderea generală a reperului admirativ, ceea ce duce nu numai la deconstrucţia sociologică a tinerilor care îşi închipuie ca pot fi oricând steaua de mucava a unui show efemer, am putea ca data viitoare, măcar noi, românii din apropiere, să nu ne facem că nu am ştiut şi să ne urnim puţin suficienţa spre următorul spectacol al grupului la folia, nu de alta, dar ca să nu uităm se ne bucurăm.


Cora Saurer Dragoş
RO-CHance
Berna