Libertatea de exprimare dar şi cea de alegere

Libertatea de exprimare dar şi cea de alegere
Audiantur et altera pars!

O tabletă pe tema polemicii asupra retragerii simbolurilor religioase din şcolile din România


Cum nu ne priveşte, nu ne amestecăm. Aceasta ar fi soluţia. Nu suntem acolo, ar trebui să lăsăm lumea pe plan local să aleagă. Cum orice alegere implică sacrificiu, ea trebuie să fie înainte de toate un gest al libertăţii individuale, în consens cu binele comun. Opţiunea de a întreprinde ceva trebuie să aibă la temelie libertatea de a alege. Ce posibilităţi avem în situaţia acestei actualităţi româneşti?

Delicateţea subiectului şi bunul simţ ne obligă de asemenea să respectăm tot ceea ce contribuie la educarea, creşterea şi cultivarea tinerei generaţii, iar aici tradiţia creştină, ortodoxă română ne-a transmis valori imuabile. Sacrificiile generaţiilor anterioare pentru păstrarea acestor valori sunt demne de toată cinstea, iar exemplul lor este de urmat.

De aici până a hotărî însă ce supunem privirii tânărului în sala de clasă sub o formă mai mult sau mai puţin impusă de valori poate încă prea puţin cunoscute lui, este un drum sinuos şi mai ales la o distanţă de ani lumină de realitatea înconjurătoare. Dacă mari personalităţi, organizaţii, asociaţii culturale creştine româneşti se unesc în obiecţiunea faţă de retragerea simbolurilor religioase trebuie luată în considerare şi opţiunea unei părţi aşa zisei mult decredibilizate "societăţi civile" din România.

Intimitatea simbolului, ca şi opţiunea religiei aparţin sferei personale, familiale a individului. Mama, tata decid cui aparţine tânăra mlădiţă din punct de vedere al religiei. Şcoala, statul trebuie să îl îndrume şi să îl înveţe să aleagă în spiritul educaţiei familiale şi al tradiţiei locale.

De ce am impune un lucru sau altul? De ce am impune retragerea simblourilor sau păstrarea lor? Dacă i-am întreba pe ei, pe tineri, pe copii chiar, cum văd ei situaţia?

Aici intrevine una din imensele contradicţii ale lumii contemporane şi atenţia cu care răspundem la întrebare trebuie să fie mărită! Într-o societate unde publicitatea şi marketingul au înţeles că tânărul este un partener de discuţii, ca să nu spunem chiar de afaceri (când ne gândim cât spaţiu dă această societate gustului comercial al copilului, care îi este in final impus tot de către ea), într-o societate unde copilul este rege şi tot ceea ce se întreprinde în sânul familiei este rezumat: pentru copil, statul şi mai ales şcoala trebuie să îşi asume o funcţie de punte între toate aceste elemente, considerând mai presus de tot şi decât tradiţia, bunăstarea psihică, intelectuală şi culturală a copilului. De cea materială se ocupă părinţii şi publicitatea! A educa tânărul să aleagă, este poate cea mai grea misiune externă familiei. Ne lovim de elemente independente de noi, cum ar fi influenţa grupului (deşi negată ani mulţi şi refuzată chiar ştiinţific) şi ea este definitorie în alegerea simbolului extern, de oricare natură ar fi el. Prin expunerea acestui simbol de tradiţie tribală încă, tânărul şi copilul se identifică grupului. Excluderea din start a unui copil din grup pentru că nu expune un simbol religios comun este un pericol pentru el, o pierdere imensă pentru societate şi un risc pe care mulţi factori decizionali îl ignoră!

De ce nu am lăsa la alegerea fiecărei clase decorarea ei? Aşa cum lăsăm copilului încă de la o vârstă cât se poate de fragedă alegerea celorlalte simboluri de exteriorizare a opţiunii decorative şi vestimentare, să lăsăm grupului de tineri, care alcătuiesc o clasă ca împreună cu persoanele responsabile, învăţător, diriginte, consiliul de părinţi al clasei să îşi expună opţiunea. Educarea religioasă se împlineşte, după cea realizată în sânul familiei, în cadrul orelor care se regăsesc în programal şcolară. Grupul, evenimentul tradiţional exemplar îi va da argumente suficiente pentru ca el să aleagă. Afişarea simbolului religios, oricât de importantă ar fi ea pentru grupuri de mare valoare culturală, istorică şi morală, rămâne un gest personal. Libertea ne e dată de glasul mântuitorului însuşi care ne spune "Lăsaţi copiii să vină la mine!" şi în nici una din traducerile neo sau vetero testamentare nu se foloseşte un alt verb al constrângerii. Este ales cel al libertăţii...

De ce se simte în permanenţă nevoia unei legiferări? Nesiguranţa viitorului şi teama de celălalt, poate şi cea legată de pierderea unor privilegii ne îndeamnă să căutăm apărare în lege, în regulament. Nici unul din acestea două nu ne garantează status quo-ul, perenizarea grupului. Prin ele se pot continua tradiţii, păstra obiceiuri de societate, dar evoluţia celei din urmă ne obligă la o adaptare a vremurilor noi. Am putea avea sugestii, linii de conduită, alte forme de exprimare a unui comportament civic. De ce să nu lăsăm libertatea de alegere tânărului, pentru care facem totul ca să îl educăm, să îi dăm opţiunea societală cea mai adecvată. Chiar dacă în România şcoala nu se vrea laică ea poate rămâne în exprimarea exterioară neconfesională.

In general vorbind, simpla revoltă în faţa pierderii valorilor considerate de noi fundamentale, dă tânărului prea puţine alternative la constrângere. Educând în sensul respectului tuturor valorilor religioase din societate toleranţa şi acceptarea, tânărul va şti ceea ce e de ales sau nu. Trebuie doar să avem încredere în el. Ne irosim energiile în contradicţii şi polemici. Constructiv am spune că e loc pentru toată lumea în mintea unui copil. Şcoala trebuie doar să ordoneze această lume, fără a constrânge individul la altceva decât la respectul cuvenit celuilalt.




Cora Saurer Chioreanu, după un parcurs între Maroc, Franţa, Italia şi Statele Unite, trăieşte, scrie şi predă în Berna, unde împreună cu soţul ei, actorul Dorin Dragoş, conduce organizaţia de promovare a culturii, limbii şi imaginii româneşti, RO-CHance.