Nepăsare

Nepăsarea într-o capitală europeană

Pentru că eu am fost cel care a trimis poza pe grupul de discuţii, cred că se cuvine să lămuresc câteva lucruri. Nu am putut face asta mai devreme pentru că de-abia acum am văzut „vâltoarea“ iscată în jurul subiectului.

În primul rând, motivul publicării ei nu a fost atât actul femeii cu pricina, oricât de şocant ar fi el, cât lipsa totală de reacţie a celor din jur, nepăsarea cu care trec mai departe. Este drept că o fotografie, prin natura sa, nu poate surprinde întotdeauna contextul mai larg în care a fost luată, dar mă întreb daca cineva din jur a văzut ce s-a întâmplat şi dacă au făcut ceva să o oprească. Judecând după ce se vede din fotografie şi nu numai, aş zice că nu şi pentru mine aceasta este esenţa problemei.

A nu face nimic este cu mult mai rău decât a face ceva, chiar dacă greşit sau în aparenţă inutil. Iar asta a devenit normă în România ultimilor 12 ani. Se vede la vot, se vede pe stradă, se vede în politică, peste tot. Este drept că probabil nu eu sunt cel mai în măsură să critic asta, având în vedere că am ales să plec din ţară şi deci să las toate astea în urma, dar nu poate să nu mă intereseze, pentru că intenţionez să mă întorc acasă, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat; şi pentru că îmi pasă în ce ţară trăiesc părinţii mei, şi vor trăi poate şi copiii mei.

Am observat asta şi când eram acasă: nu ne interesează decât ceea ce ni se întâmplă nouă: casa noastră, serviciul nostru, maşina noastră, etc. Tot ceea ce înseamna spaţiu public este responsabilitatea altora: strada, grădina din spatele blocului, parcarea... Iar dacă ceilalţi nu se obosesc să facă curat, de ce am face-o noi? Uităm că undeva trebuie să se înceapă, sau poate ni se pare că aportul nostru ar fi oricum infim şi deci nu merită efortul! Cam multe eforturi am renunţat să mai facem în ultimii ani, în ideea că sunt inutile oricum.

De-asta avem clasa politică pe care o avem, pentru că nimanui nu îi mai pasă de ce fac... De asta avem serviciile publice pe care le avem, pentru că acceptăm cu resemnare ideea ca nu se poate schimba nimic.

Este ceea ce un sociolog, Malcolm Gladwell, numeşte „The Power of Context“: ceea ce ni se întamplă este mult mai mult rezultatul contextului şi mediului în care trăim, decât al educaţiei sau moştenirii genetice. Iar dacă tolerăm aceste mizerii zilnice, sau ne prefacem că ele nu există, ele se vor ţine scai de noi zeci de ani de acum înainte. Nu cred că suntem total lipsiţi de putere şi / sau influenţă. Cred, dimpotrivă, că tot ceea ce facem lasă o urmă în jurul nostru, influenţează lucrurile într-un fel sau altul. Cât şi cum, depinde numai de noi şi de alegerile personale pe care le facem. Ceea ce ne afectează pe toţi este treaba tuturor!

În altă ordine de idei, am văzut că o seamă de concetăţeni mai sensibili s-au ofensat când au văzut poza pe grup şi au cerut sa fie scoasă. Nici o problemă, o puteţi scoate, asta nu înseamnă că lucrurile se vor schimba doar pentru că alegeţi să le ignoraţi. Nu înseamnă că tot ce nu vă place nu mai este acolo doar pentru ca aţi ales să vă uitaţi în altă parte. Vă place sau nu, asemenea imagini reprezintă o realitate în România, şi indignarea dumneavoastră nu o face mai plăcută în nici un fel. Sincer, daca dumneavoastră consideraţi că imaginea vă reprezintă sau nu, e prea puţin important. După părerea mea, este infinit mai important să nu uităm de unde am venit, să înţelegem exact care ne sunt problemele şi să încercăm să le rezolvăm, să fim realişti (a nu se citi resemnaţi) şi să acceptăm că avem toţi o răspundere pentru ce se întâmplă acasă. Asta înseamnă să ne acceptăm şi aspectele mai puţin plăcute, să acceptăm că, vrând-nevrând, ele vor face parte din viaţa noastră până când ne vom hotărî să facem ceva pentru a le schimba.

Cât despre povestea cu „imaginea“ României, vă rog, mai daţi-mi pace!... Nu prea mai avem ce strica, şi nici nu-i vom face vreun bine negând realitatea. Ce credeţi că ar ajuta mai mult: adevărul, aşa neplăcut cum ar putea fi el uneori, sau să ne uităm nedumeriţi în jur zicând, precum în acel desen animat, „Who, me!?“ Putem face şi altceva decât a sta cu mâna întinsă către EU aşteptând ajutoare nerambursabile şi alte pomeni, în timp ce le povestim ce ţară frumoasă avem şi cât de mare este Casa Poporului...


Dan Damaschin, Geneva