"Simfonia lupului" în limba română

"Simfonia lupului" în limba română

Trimis de Redactia la Joi, 02/12/2009 - 15:24
Coperta traducerii în limba română a romanului "Simfonia lupului"

„Excelent tradus de experimentatul Emanoil Marcu, Simfonia lupului de Marius Daniel Popescu este cel mai bun roman, semnat de un autor român (şi nu numai), pe care l-am citit în ultimii ani”

 

Alfabetul Eu-lui profund

Trebuie să o spun sincer, m-am apropiat cu foarte multă reticenţă de romanul lui Marius Daniel Popescu, Simfonia lupului. Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine modul în care numele cititorului a fost introdus pe piaţa literară românească m-a făcut mai degrabă să ocolesc romanul şi puţin a lipsit să nu îl ignor cu totul. Pentru a nu vorbi în dodii, reproduc ad litteram o ştire publicată de cotidianul „Evenimentul Zilei” în luna ianuarie a anului 2008: „Marius Daniel Popescu, născut în Craiova, s-a căsătorit cu o elveţiancă şi trăieşte din 1990 la Lausanne, unde conduce un autobuz al municipalităţii.

Un român care trăieşte în Elveţia şi este şofer de autobuz a fost recompensat cu Premiul „Robert Walser“ pentru debut în proză. Primul roman al craioveanului Marius Daniel Popescu, „Simfonia lupului“ (La symphonie du loup), de 400 de pagini, a fost primit cu entuziasm de critica literară elveţiană.

Dintre 60 de autori aspiranţi la Premiul „Robert Walser“, juriul elveţian a ales un singur nume: Marius Daniel Popescu, scriitor, şofer de autobuz la Lausanne, ţigan şi imigrant”.

Ulterior, mai toată presa românească a preluat şi perpetuat ideea şoferului care a dat lovitura ca prozator. Văzut din perspectiva ultimei fraze, inclusiv faimosul premiu literar „Robert Walser” pare mai degrabă rodul unei decizii a ceea ce americanii numesc political correctness: un premiu literar menit nu să recompenseze valoarea, ci să ofere un fel de bonus unei categorii de marginali. Ce „orizont de aşteptare” (H.R. Jauss) poate oferi potenţialilor cititori o asemenea prezentare? Un roman scris de un cvasi-diletant (totuşi, condusul de autobuz este una, iar literatura, cu totul alta), scris probabil într-un stil frust, plin de pitoresc, doldora de acţiune şi sentimente extreme. Te puteai aştepta la ceva în stilul lui Panait Istrati sau, poate, Jack Kerouac (meseria de şofer de autobuz oblige) ori Radu Aldulescu.  Dar pe nişte paliere mult mai joase. Pentru că, cel puţin  ultimii doi, nu sunt nici pe departe atât de inocenţi în lumea scrisului cum le place unora să o creadă.

De la început trebuie să o spun că Marius Daniel Popescu este, în primul rând, un foarte mare scriitor şi apoi doar şofer, ţigan, emigrant, tată de familie şi ce-o mai fi fiind. Romanul său Simfonia lupului are respiraţia marilor naraţiuni, stilul său aminteşte de Michel Butor (utlizarea persoanei a II-a ca formă de obiectivare a Eu-lui narativ), Proust (rememorarea unor trăriri şi întâmplări dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat), Robert Musil (predispoziţia mitteleuropeană spre banalul cotidian, obiectele din imediata noastră apropiere), Mircea Horia Simionescu (utilizarea numelor unor obiecte sau acţiuni ca pretexte pentru declanşarea unor derulări epice) şi Nora Iuga (capriciile memoriei, care aduce aleatoriu la suprafaţă chipuri, replici, întâmplări, sentimente, din epoci diferite). Totul se topeşte într-o scriere de mare frumuseţe, o adevărată simfonie a Eu-lui profund a unui om care îşi rememorează cu delicateţe şi infinită grijă pentru nuanţe întâmplările esenţiale ale existenţei. Spaţiul şi timpul se află parcă într-un turbion, copilăria personajului se topeşte în cea a tatălui său şi a fiicelor sale, totul este învăluit într-o mare afecţiune. Elementul central al cărţii este moartea tatălui într-un accident de maşină petrecut atunci când protagonistul (eram tentat să scriu naratorul pentru că tot ceea ce se întâmplă în carte este legat de trăirile şi gândurile cele mai intime ale acestui personaj, dar povestirea fiind făcută la persoana a II-a, există o voce narativă formală (mai degrabă este vorba de autoscopie, transferată în modul de a privi lumea de către cineva din exterior), bunicul din partea tatălui. Altfel spus personajul îşi retrăieşte amintirile, imaginându-şi că acestea i-ar fi fost povestite de vocea bunicului.  Tonul este cald, învăluitor, uşor sentimental, egal cu sine. Obsesia principală, laitmotivul amintirilor, este, cum spuneam, moartea tatălui. Autorul reţine fiecare detaliu al neaşteptatei tragedii, înmormântarea este descrisă în cele mai mici detalii, nimic nu este omis, de la gesturile şi cuvintele celor prezenţi până la gândurile proprii ale protagonistului în momentele respective. Maturul de azi retrăieşte gândurile copilului de 14 ani, aflat în urma sicriului tatălui său şi le transpune în vocea narativă a bunicului: „Vezi chipul tatălui tău şi diferite scene pe care le-ai trăit lângă el, îl vezi vorbind cu muncitorii lui, îl vezi vorbind cu maică-ta, îl vezi vorbind cu mine, îl vezi vorbind cu vânzătoarele din magazine şi controlorii din trenuri, îl vezi vorbind cu şefii lui, vezi toate aceste chipuri ale tatălui tău şi înţelegi că freamătul te duce în această direcţie, (...) te uiţi la unchiul tău care învârte volanul urmând camioneta cu sicriul în care zace tatăl tău şi revezi scena ce integrează această imagine a tatălui în care se integrează tot zbuciumul tău: eşti lângă tatăl tău, pe pat, într-o dimineaţă de vară, sunteţi acoperiţi cu un cearşaf alb, presărat cu scrum de ţigară şi citiţi amândoi, fiecare citeşte din cartea lui, el un roman de spionaj, tu o carte despre avioanele de vânătoare din al Doilea Război Mondial, sunteţi într-o baracă de pe şantierul unde lucrează tatăl tău, în încăpere, pe lângă patul de campanie, există o masă fără faţă de masă, două scaune, un reşou electric pus jos, pe linoleum, patru umeraşe agăţate în cuie, două genţi pline cu haine, două noptiere, câte una de fiecare parte a patului” (p. 25).

Întreaga ceremonie este o combinaţie de tragic şi banal, de durere surdă, gesturi cotidiene şi vorbe obişnuite, uneori absurde, pe care copilul le înregistrează şi le depozitează într-un sertar al memoriei fără să le judece. Totul seamănă cu un film care poate fi derulat iar şi iar, fiecare nouă proiecţie oferind revelarea unor detalii poate neobservate până atunci.

Ca orice scriitor postmodern, Marius Daniel Popescu îşi priveşte în permanenţă cu un ochi critic romanul pe care tocmai îl scrie. Fluxul narativ este spart pe alocuri de consideraţii asupra tehnicii narative sau observaţii legate de cursul acţiunii. Unele dintre ele sunt foarte importante din perspectivă naratologică. Iată un exemplu de glisare dinspre întâmplare spre tehnica narativă, menit să lumineze întrucâtva felul de a scrie al prozatorului: „Ai rămas în compartiment mai mult de un ceas, aproape adormit şi te-ai gândit la tine la persoana întâi, te-ai văzut la persoana a doua, te-ai privit şi te-ai ascultat la persoana a treia, ca un ins care se priveşte în oglindă şi se numeşte pe sine «eu», «tu» şi «el». Îţi spuneai «Sunt un tânăr student care vrea să devină inginer», îţi vorbeai ţie însuţi «Nu vrei să rămâi în compartimentul ăsta», uneori îţi părăseai trupul, te uitat la tine cum stăteai pe banchetă şi îţi spuneai «Trebuie să meargă să-şi ia bagajele rămase pe culoar»” (p. 165). Alte consideraţii vizează, din perspectivă mai mult sau mai puţin filosofică, relaţiile dintre timp şi spaţiu sau se referă la specificitatea muncii pe calculator.

Simfonia lupului este un roman foarte elaborat, plin de subtilităţi narative, cu pagini capabile să stârnească mari emoţii sau/şi de o copleşitoare delicateţe (nebunia călătoriei pe scara trenului, înmormântarea tatălui rememorată din perspectiva adolescentului, sublima bucurie din prima copilărie,  când mama sa a intrat pe uşă cu prima tricicletă – „ prima oară în viaţa ta când îţi aminteşti că ai fost fericit” - , dragostea omului matur pentru fiicele sale). Este cartea unui scriitor matur, pe deplin format, nicidecum a unui şofer de autobuz care scrie pentru că nu are cu ce să îşi umple timpul liber.

Excelent tradus de experimentatul Emanoil Marcu, Simfonia lupului de Marius Daniel Popescu este cel mai bun roman, semnat de un autor român (şi nu numai), pe care l-am citit în ultimii ani. O încântare! Premiul „Robert Walser”, câştigat în anul 2008, este pe deplin meritat!

Tudorel Urian

 

 

Marius Daniel Popescu, Simfonia lupului, traducere din franceză de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, 2008, 374 pagini. 

 

Comentarii

Trimis de mireille la

Din pacate ,presa romaneasca din ziua de azi lasa foarte mult de dorit.Ridica in slavi pe cine nu trebuie ,iar daca un personaj merita sa fie pus intr-o lumina favorabila,se intampla exact contrariul:este mai intai trantit la pamant,tavalit in noroi si ,daca se poate,chiar desfiinat.Ma intreb de ce cei de la Evenimentul Zilei-un ziar care pretinde ca se respecta-nu au umblat putin pe la cv-ul lui MD Popescu,sa vada ca omul are si ceva studii superioare,pe care nu le-o fi absolvit trecand ca gasca prin apa?Daca omul era angajat al vreunei firme de salubritate din Lausanne,e foarte posibil ca prezentarea lor sa fi sunat astfel:MDPopescu-gunoier,scriitor,tigan si imigrant-lovit de succes in Elvetia.La fel s-a procedat si cu Costel Busuioc,castigator in Spania al concursului Hijos de Babel,despre care s-a scris ceva de genul"un zidar a ajuns tenor peste noapte".De ce nu au scris ca un maseor a ajuns tenor,de exemplu,pentru ca el are o multime de cursuri de maseor, a si profesat in tara la un camin de batrani,a fost angajat si la CFR,dar ce mai conteaza,cand avem la indemana ceva cu care putem denigra si lovi.Si iarasi,presa,cu acelasi specific spirit de turma,a preluat stirea si a dezvoltat-o in cel mai oribil stil posibil.

Add comment

Autentificare sau înregistrare pentru a posta comentarii

 


 Despre noi    Termeni de utilizare    Abonarea la ştiri    Donaţii    Implică-te şi tu!    Contact         Hosting by