Inocența elevului

Una din ghidușiile făcute de mine în perioada prieteniei mele cu Căpșuna, a avut urmări destul de grave în aceea perioadă. Acum reamintindu-mi, zâmbesc. Atunci însă am plâns...

Fiind unicul copil la părinți chiar dacă făceam câți zece la un loc, la zbenguieli mă refer, totuși aveam mereu o dorință mai mult sau mai puțin ascunsă de-a avea măcar un frate. Dorință ce știam că nu va fi niciodată împlinită. Serbările anuale ce aveau loc la școală erau pentru mine un dezastru. Acea veșnică pregătire: apretatul uniformei, părul chinuit în funde și bentițe, învățarea unor poezii fără noimă, statul în picioare ore în șir pentru repetiți...totul un calvar ! Totuși una din serbări o așteptam cu mare nerăbdare și de ce nu aș recunoaște și cu mândrie. Serbarea în care eram făcuți pionieri. Cine nu a trecut prin acest eveniment nu are cum să mă înțeleagă, dar pentru noi atunci era un semn de recunoaștere a valorii, un semn că ești apreciat că ai un rost și o perspectivă și dacă mai erai și comandant de detașament atingeai luna de pe cer ! Toate aceste trăiri sunt conștientă acum că au fost iluzorii, dar atunci reprezentau realitatea lumii în care trăiam.

Serbarea pentru numirea și alegerea viitorilor pionieri era minuțios organizată. Din lipsă de timp -cel puțin unde am facut eu școala primară- această alegere avea loc în două serii. Primii erau făcuți elevii premianți, elevii cu rezultate deosebit de bune și nu în ultimul rând elevii ai căror părinți aveau unele merite de care nu vreau să pomenesc acum. Eu nu prea intram în nici una din aceste categorii, așa că, am avut parte de seria a doua. Nu mă puteam mândrii dar eram fericită că sunt totuși pe listă. La acea serbare erau invitați și membrii familiei. Ghinionul meu a fost că la mine nu putea veni nimeni. Prea mare familie eu nu aveam, în schimb avea Căpșuna -noua mea prietenă-  ! Părinții ei nu-i puteam lua cu mine prezentându-i ca fiind ai mei căci învățătoarea imi cunoștea familia. Dar cu siguranță ce putem face era răpirea fratelui ei. Așa încât n-am stat prea mult pe gânduri și am intrat la ea în curte, am mers în spate, l-am găsit pe prichindel împreună cu bunica lui și am spus foarte hotărâtă: azi nu am scoală mamaie, dacă vrei am eu grijă de Mihai si matale poți să-ți vezi de gospodărie. Părinții copilului erau la muncă, frații mai mari la scoală, prâslea familiei în schimb afară la joacă în nisip. Avea 5 ani. Femeia, cunoscându-mă destul de bine și având încredere în mine a acceptat.

Într-o viteză de invidiat, l-am aranjat puțin, l-am spălat pe mâini și față și am plecat cu el spre scoală. Pentru cei ce cunosc Bucureștiul, traseul pe care am alergat cu el de mână a fost de la Rosseti până în Dorobanți. Școala în care urma să aibă loc serbarea era Liceul I.L. Caragiale. Liceu și cu cls.primare dar si cu un deosebit de bun renume mai ales datorită familiilor deosebite din cartierele din împrejurimi care-și trimiteau acolo copii la școală. Acceptarea mea în acea școală s-a datorat doar serviciului pe care mama mea îl avea, adică ea lucrând în apropiere, am fost una din excepțiile făcute la înscriere. Mereu mă cicălea săraca să stau în banca mea, să nu supăr pe nimeni, să nu fac rele, să-mi văd de învățat ca să nu dau motiv să mi se ceară mutarea la școala de cartier, cum de fapt în acea vreme era regula. Cam multe SĂ NU-uri  pentru un copil cu capul în nori ca mine așa că, acum fiind pe lista pionierilor aveam un motiv în plus să fiu mândră de mine și o dorință arzătoare să am un membru de familie lângă mine când voi primi cravata... să nu fiu singură !

Șocul învățătoarei îl pot descrie doar amintindu-mi ce întrebări mi-a pus:
- Cine este băiatul ?
- Fratele meu tov. învățătoare.
- Giorgia, tu nu ai nici frați nici surori, iar acest baiat este dintr-o familie de țigani, ce e cu el de unde e ?
- E fratele meu, mama nu a vrut să vă spună, dar eu mai am un frate !! Cu lacrimi de crocodil încercam s-o conving de adevăr.
- Știe cineva că l-ai luat cu tine ? Știe mama lui sau mama ta ?
- Da. Știu toți ! adică mama mea știe... dar evident ea nu m-a crezut. Din cauza mea mișuna personalul didactic de la o cancelarie la alta, de la secretariat la cabinetul medical, cereau informații cereau sfat cum să procedeze, iar eu așteptam cu nerăbdare începerea serbării.

Serbarea a început... cu întârziere și făra mine. Învățătoarea o chemase de urgență pe mama la școală.
Mama ajunsă la școală a sunat la bunica băiatului, aceasta însă deja anunțase miliția că i-a dispărut nepotul, aceștia anunțaseră părinții băiatului... altfel spus, toți adulții în panică. A fost un tamtam ce nu-l pot descrie. Pentru că eu oricum nu pricepeam. Ca prin minune am scăpat de-o păruială din partea părințiilor lui Mihai ca prin minune am scăpat de-o pedeapsă - cum o numea: mama soră cu moarte - din partea ei ! Poate dintr-un singur motiv m-a iertat mama, învățătoarea pe ea a acuzat-o, și anume că nu are grijă de mine și mă lasă să mă joc cu țiganii !

Ceea ce pentru ea, adică pentru mama mea, a fost prea mult ! Cred că nervii care i-a avut pe mine și i-a vărsat pe ei, pe director, pe învățătoare, pe sistemul social, pe propaganda : egalitate frățietate, furată de la francezi și pe multe alte nedreptăți de care brusc își aducea aminte. Oricum eu tot nu înțelegeam de ce  atâta supărare și de ce nu-mi primesc cravata. Mult râvnita cravată de pionier ! Urmarea oficială a evenimentului: am fost exclusă din pionierat și după un an am fost nevoită să schimb scoala. În ciuda rezultatelor bune la învățătură acea cravată mult dorită nu mi-a fost  acordată. La toate evenimentele unde elevii erau obligați să poarte costumul de pionier, al meu era singurul fără cravată. Toată această umilință pe capul meu doar că mi-am dorit așa de mult să am un frate. Acum pricep de ce era de vină mama !

În ultimul trimestru al anului în care oricum urma să părăsesc acea școală de "elită" directoarea a vrut să-mi demostreze ce om bun e dându-și încuviințare primirii mele în rândul pionierilor...

 
Se pare totuși că eu tot nimic nu învățasem din pedepsele ei căci, acea cravată a stat foarte puțin la gâtul meu...


K.S  Luzern