Ultimele zile ale lui Ceaușescu - urmare

În lunile ianuarie și februarie s-a vorbit mult în Elveția despre piesa de teatru “Ultimele zile ale lui Ceaușescu”, în ziare, la televizor, în timpul pauzei de cafea, lumea își expunea peste tot punctul de vedere asupra evenimentelor relatate în piesă. Pentru cei ce nu au auzit încă de acest titlu, piesa de teatru “Ultimele zile ale lui Ceaușescu” (“Die letzten Tage der Ceausescus”), realizată de Institutul internațional pentru studiul crimelor politice, a marcat publicul spectator prin prezentarea nonconformistă, dar totuși atât de apropiată de adevăr, a procesului cuplului Ceaușescu din decembrie 1989.

Printre nume mari ale teatrului românesc, pe scenă ne-au atras privirile și câteva persoane mai “tăcute”, actori-figuranți în cadrul tuturor reprezentațiilor din Elveția: Ara Encioiu, Mihai Călin, Eugen Munteanu, Paul Rohner și Marius Manea. Români stabiliți în Elveția sau persoane adânc legate de România după cum este Paul Rohner, toți și-au arătat interesul de a “vedea” și trăi piesa de teatru din partea cealaltă a cortinei.

Direct sau indirect, sursa de informații a tuturor a fost  acest site, de unde au aflat că organizatorii piesei de teatru sunt în căutare de actori figuranți cu domiciliul în Elveția. Întrebarea care se pune este de unde și până unde interesul de a participa, de ce aceste persoane care nu sunt de meserie actori și-au dorit să aloce timp și energie pentru a ne prezenta povestea procesului soților Ceaușescu? Pentru unii motivul a fost simplul fapt de a face ceva diferit, de a vedea o piesă din culise, de a cunoaște alte persoane. Pe de altă parte, pentru alții motivele au fost mult mai profunde și adânc legate de experiența personală din timpul Revoluției, chiar o reîntâlnire cu trecutul după cum povestește Paul Rohner.

Eu aveam doar cinci ani în 1989. Ceea ce îmi amintesc sunt secvențe fugitive rămase de la televizor. Nimeni din familia mea nu a fost implicat în nici un fel în Revoluție. Prin urmare m-am întrebat mereu cum au trăit alții acele momente și ce amintiri au fost răscolite de această piesă de teatru. Din povestirile actorilor figuranți reiese clar faptul că piesa a reușit să aducă mai multe informații celor ce erau prea tineri pentru a realiza ceea ce se întâmpla la momentul respectiv și chiar să-i reîntoarcă în timp pe cei care așteptau atunci schimbarea promisă de Revoluție. Ara Encioiu ne povestește: “Nu am scăpat nici un moment al acelor evenimente, am fost dornic să văd/știu/aud cât mai multe căci știam că momentul schimbării venise - se putea merge numai înainte, pentru înapoi nemaifiind loc“. Când mă întrebam ce a însemnat Revoluția pentru alți români nu am luat în considerare și strainii care dintr-un motiv sau altul se aflau în decembrie 1989 în România. Paul Rohner m-a făcut să mă gândesc la cei care, ca și dânsul, au fost prinși în mijlocul evenimentelor.  La cei care poate s-au și aflat în pericol doar pentru că erau în locul nepotrivit la momentul nepotrivit...

Din punctul meu de vedere unul din scopurile piesei a fost să redea atmosfera de atunci, să transpună pur și simplu publicul spectator. După răspunsurile actorilor, am și o confirmare:  toată lumea din sală vorbea după piesă despre proces, despre ce s-a întâmplat, despre cât de ciudat și în același timp tensionat era totul. Mihai Călin ne povestește: “Dar ca român, aflat pe unele dintre cele mai bune locuri pe care le poate avea un ‘spectator’, pot să spun că am fost uimit de piesă. Chiar și la a 8-a și ultima reprezentație mă trecea un fior când Ceaușescu ridica tonul spre finalul procesului. Bănuiesc că trebuie să cunoști, cel puțin din povestiri, ce a fost regimul comunist și care a fost atmosfera de la Revoluție, ca să trăiești piesa”. Nimic mai adevărat. Și este impresia cuiva care a trăit Revoluția din povestirile părinților.

Se poate discuta mult și bine dacă piesa a avut sau nu succes, dacă sălile au fost pline pentru că mulți elvețieni erau abonați sau pentru că au venit cu prieteni români. Ceea ce este indiscutabil este faptul că prin unicitatea temei și nonconformismul punerii în scenă ea a atras atenția. Din spusele regizorului,  în timpul pregătirilor piesei a simțit că rezolvă un mister pe care l-a cunoscut în copilărie în timp ce urmărea la televizor execuția soților Ceaușescu și pe care nu a putut sa-l înțeleagă atunci. 

Cu siguranță a reușit pentru că refuz să cred că sunt singura care după ce a văzut piesa s-a mai gândit o dată, în drum spre casă, dupa 20 ani, la ce a însemnat decembrie 1989 pentru noi toți...

Tu ce părere ai? Ai văzut spectacolul?

Ștefania Tănăsescu, Lucerna