TransLucid

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ORAŞUL îmi părea străin, rece şi neprimitor…străzile erau înguste şi obscure; un miros excitant de pestilenţios îmi gâdila nările… Amurgul mă făcea să observ orizontul în nuanţe sângerii. Parcă se dăduse o luptă între cer şi pământ iar cerul ieşise şifonat din această bătălie. Norii, uşori şi pufoşi, arătau acum ca nişte bandaje puse pe răni putrezite… 

Vroiam să-mi limpezesc gândurile şi nu puteam altfel decât observând tristeţea oraşului.

Nu sunt un om cu simţ estetic. Nu mă pricep la nuanţe; paleta cromatică mi-e absolut străină dar nu puteam să trec nepăsătoare pe lângă culorile ce-mi alergau atât de generoase prin faţa ochilor. 

Aşadar, aveam o dată griul supărat al clădirilor… din acest gri se desprindeau nuanţe mici de alb-gălbui. Năpârleau clădirile? Desigur! Aceste şopârle uriaşe încercau să-şi schimbe înfăţişarea. Încercam să-mi imaginez ce culoare aveau sub această piele de mortar gri… să fie un alb pur sau doar roşul bolnav de cărămidă al sângelui?!?

Ferestrele… Da, ferestrele – în spatele cărora se ascundeau cine ştie ce suflete oarbe – erau de culoarea unui ochi de acvilă împietrit; o culoare care se spărgea la fiecare adiere a unei raze solare şi care, spărgându-se, se schimba astfel încât aveai impresia că priveşti printr-un caleidoscop.

Uşile, neprimitoare, aveau o nuanţă mai ciudată… o culoare a plecării şi venirii în acelaşi timp.

Străzile erau pavate cu pietre de culoarea laptelui cu miere şi ciocolată.

Nicicând pofta mea de a gusta culoarea n-a fost mai mare… papilele gustative fremătau acum, gustând un aer mat – cumva alcătuit din cioburi de lapte.

Mi s-a întors ochiul: căruţe mortuare – grăbindu-se spre orizonturi numai de ele ştiute – lăsau în urma lor culoarea liniştitoare a nopţii. Era ca şi cum roibii care le ghidau aduceau cu ei suflul rece şi straniu al prafului de stele. 

Risipită uşor în boarea albăstruie a serii, „simţeam” culoarea omului. Nefiind o cunoscătoare, nu o puteam defini, nu mă puteam pronunţa. Eram atât de tristă! Aveam nevoie de o culoare… o culoare nemaiîntâlnită, necunoscută, nenăscută de nimeni, nebănuită, care să definească omul.

Mi-am continuat drumul spre amurg, încercând să nu mă mai gândesc la tristeţea oarbă ce îmi inunda sufletul. Începea să mă cuprindă un frig violet iar ochii mi se împăienjeneau de atâta portocaliu… mă simţeam ca un peşte argintiu prins într-un acvariu făcut din gratii…

Am privit spre orizont…Cerul se vindecase, pământul era triumfător, înghiţind orizontul şi amurgul, iar eu, neatentă, m-am împiedicat de o piatră roz. Ridicându-mă, am observat că din tâmplă îmi curgeau stropi precişi de sânge verde. Nu mi-a plăcut! Verde cu roz?

M-am hotărât să dorm aşa că m-am culcat lângă trotuar. Nu cred că a trecut un sfert de gri şi m-am simţit călcată de un inorog indigo.

Am murit albă dar cred că atunci când mă voi trezi am să ştiu, fără să simt, culoarea omului şi a oraşului ce se va fi ascuns în el...