Incantari si incantatii

Incantari si incantatii

Trimis de AlexandraM la Mar, 05/24/2011 - 16:50

 

Eu ii spun Magda. Asa m-am invatat. Inca de prima data cand ne-am cunoscut, acum mai bine de 7 ani in Lausanne, la teatrul « Le lapin vert » unde ne stranseseram o mana de romani dornici sa ofere cateva zile de vacanta unor copii orfani din tara. Nu prea ne cunosteam intre noi, insa cadrul intim al teatrului acela mic, ascuns privirilor indiferente ale unui trecator obosit si ancorat in cotidianul sau, ne-au apropiat pe loc.

 

La asta ma gandeam in momentul in care Magdalena Morosanu a facut sa vibreze primele acorduri in biserica de lemn din Geneva. Imaginea, desi asemanatoare in ansamblu, aducea ceva nou fata de cea de acum 7 ani. Aveam in fata ochilor o femeie frumoasa a carui farmec si feminitate erau potentate chiar de expresia de siguranta pe care o degaja in momentul in care atingea violoncelul. Langa ea, ca o completare ideala, se afla Stéphane Simonazzi, violoncellist si el, insa “amator”, cum mi l-a prezentat Magda inaintea recitalului.

« Ai putea sa canti ceva pentru romanii din Geneva ? »

« Sigur, chiar acum pregatesc un duo de violoncele cu un violoncelist amator. Psihiatru de felul lui, dar pasionat de acest instrument. Il pregatim intens dar incepe sa sune bine. Daca iti place ideea, cu placere ! »

« Daca-mi place ??? Glumesti ??? Cand puteti veni la Geneva ? »

« In mai e bine ? »…

 

Si a venit si luna mai. Si seara de 19 cand, lemnul bisericii din Thônex s-a transformat in cutie de rezonanta pentru sunetele grave ale celor doua violoncele. Eu, ocupata cu organizarea. Si cu lucrurile pamantene. « Cati vor veni oare ? », « Cum ii vom prezenta ? ». Stresul inerent si inevitabil.

« Magda, a inceput ploaia ! »

« Si ? »

« Parca-i vad deja pe unii, indecisi, cum isi pun la loc haina-n cui si se intorc la canapeaua moale si confortabila ! »

« Asta e. Ei au de pierdut, nu noi ! » si-si continua zambind drumul in directia violoncelelor care tronau in mijlocului pronausului precum niste exponate mandre ale unui muzeu din alta realitate. Una mult mai linistita. Si cu siguranta mai indiferenta. Se aseaza amandoi, cu miscari sigure si controlate. Magda isi indreapta privirea spre Stéphane care ii raspunde prin acelasi limbaj tacit care anunta primele note. Grave. Lente. Puternice. Violoncelul are acest avantaj fata de vioara, a gravitatii, a sunetului cald, aproape solemn. Doua violoncele nu pot decat sa potenteze impresia ca asisti la ceva important, un moment a carui gravitate impregneaza aerul din jur. Si muzica incepe sa-si faca efectul. Adica sa ne fure. Sa ne scoata din noroiul mlastinos al gandurilor marunte, sa ne sustraga din zumzetul continuu si monoton al grijilor cotidiene. Sa ne « ridice » spre ceva mai senin, spre indiferenta gratioaza a celor doua « exponate » de ma devreme. In tot acest proces pe care eu il resimt de fiecare data ca pe ceva asemanator incantatiilor religioase, nu mai reusesc decat sa observ, nu fara uimire, cat de bine canta acesti doi oameni impreuna ! O sincronizare care sterge aproape imediat din mintea mea orice notiune de « amatorism ». Stéphane o completeaza, ataca portiunile de virtuozitate cu aceeasi siguranta afisata in permanenta de partenera lui iar rezultatul este intr-adevar extraordinar ! Incantatia isi face efectul pe deplin, in mod gradat, de la seriozitatea aproape atonala a lui Glière, trecand prin sonoritatile operistice si ludice ale lui Hoffmann, ajungand la pasajele de virtuozitate ale lui Popper si terminand prin iuresul sprinten si clar al barocului imaginat de Barrière. La sfarsit, noi, « victimele »  pe deplin hipnotizate ale acestui ritual, reusim cu greu sa ne trezim si sa inganam primele « Bravo !» si aplauze.

 

Multumim, Magda si Stéphane, pentru aceste momente ! 

Add comment

Autentificare sau înregistrare pentru a posta comentarii

 


 Despre noi    Termeni de utilizare    Abonarea la ştiri    Donaţii    Implică-te şi tu!    Contact         Hosting by