" Eminescu este simbolul românismului. Cine îl denigreaza mă pălmuiește și îmi insultă neamul" - Romeo Pivniceru

" Eminescu este simbolul românismului. Cine îl denigreaza mă pălmuiește și îmi insultă neamul" - Romeo Pivniceru

Trimis de Virginia Gaus la Lun, 11/05/2012 - 15:01

Am primit pentru citit un interviu pe care eu încântată, il voi transcrie aici. 

 

" Eminescu este simbolul românismului. Cine îl denigreaza mă pălmuiește și îmi insultă neamul"

 

Rodica Subțirelu în dialog cu Romeo Pivniceru

 

R.S. - Domnule Romeo Pivniceru sunteți un gânditor format în școala adevăratei valori. Aș vrea să vă intreb dacă respectul pentru carte și lectură v-a deschis calea cunoașterii omului, calea cunoșterii trăirii vieții, apropiindu-vă astfel de taina ei? O taină e și hotărârea dumneavoastră de a scrie.

 

R.P. - Doamnă Rodica Subțirelu, în primul rând, vă mulțumesc pentru hazardata dumneavoastră intenție de a-mi lua un interviu, care ar putea să vă dezamăgească. De ce? Pentru că nu sunt o persoană care să trezească interesul cititorilor; eu neprezentând o notorietate publică. Interviul, de obicei, se ia unor personaje deja cunoscute de pe scena vieții despre care publicul curios ar vrea să afle și alte amănunte privind comportamentul lor în culise sau chiar în afara teatrului. Ori eu sunt un om obișnuit care nu am urcat pe o astfel de scenă și îmi joc propriul meu rol, în lumea ce mă înconjoară, netravestit și nemachiat. Și lumea nu e interesată de astfel de personaje. De altfel nici n-am aspirat spre notorietate.

         După cum știți, deja, pe prima mea lucrare, destul de vastă dealtminteri, am intitulat-o "Oameni fără importanță". În ea descriu o lume obișnuită în care mă încadrez perfect. 

         Din acest motiv, ce ar putea răspunde " un om fără importanță" într-un interviu? Un interviu care în plus are o rezonanță de ținută, nu nu mi se potrivește. Cel mai bine mi s-ar potrivi " detectorul de minciuni" care nu se stie dacă nu ar fi mai nimerit și pentru unele notorietăți.

         Am să încerc, totuși, să raspund la prima intrebare, cam dificilă, deoarece nu e strict punctuală, implicând multe nuanțe.

        Mă întrebați despre rolul cărții în privința cunoașterii omului, a vieții, a trăirii ei, a găsirii tainei ei. Greu de răspuns. În primul rând, pentru că, dacă viața are o taină, n-o poate cunoaște nimeni. Te naști cu ea la fel ca și celelalte viețuitoare, și până să-i afli taina, te străduiești mereu s-o înduri cum e mai bine, pentru că lumea, viața însăși e arhiplină de neprevăzut. Dacă ești înțelept, cel mult poți să prevezi și asta, doar dacă te-ai lovit cu capul de sus. Ascultați-mă pe mine, nici științele cele mai avansate nu-s în stare de mai mult. 

         Cât despre rolul căților în viața omului, și implicit în viața mea, așa cum mi-a fost pusă întrebarea, eu pun preț doar pe latura care vizează latura spirituală a omului, făcându-l compatibil valorilor eterne ale societății în care trăiește. Cu asta mă opresc aici.

 

R.S. - Știu, iubiți poezia. Aveți simțirea adevăratului vers, Credeți că, acum, în tulburătatea lumii ăsteia, poezia poate ajuta omul și mai ales tânăra generație în restabilirea ordinii prin iubire? 

 

R.P. - Da, întra-devăr, iubesc poezia. Și în sensul general, și în sensul srict al noțiunii. În sensul general, mă refer la poezia care există în orice exprimare a simțămintelor omului, și în sens strict, referindu-mă la poezia ca gen literar, așa cum am cunoscut-o din moși-strămoși. La aceasta cred că vă referiți. Nu cred că poezia poate ajuta, mai ales pe tânăra generație. Experiența ne-o dovedește! A avut-o la îndemână de secole și secole și vedeți unde s-a ajuns. Lumea s-a săturat de poezie. A dezbrăcat-o mai întâi de rimă, apoi de metrică, adică de melodie și ritm, tocmai atributele muzicii care o zndreptațeau să se numească lirică. A rămas biata poezie, goală pușcă exprimând doar idei. 

 

R.S. - Pe drumul vieții, în decoruri diferite ale vremii, ați întâlnit personalități care au meritat sau merită să fie așezate în " biblioteca" dumneavoastră?

 

R.P. - Dacă am întâlnit " personalități" în viața mea? Iarăși greu de răspuns căci "mass-media" ne oferă personalități cu ghiotura. Rămâne la latitudinea fiecăruiasă le atribuie această titulatură. Personalități omologate de opinia generală există, dar dintre ele n-am cunoscut direct decât câteva. Nu le numesc, dar dacă mă citesc, sunt sigur că vor ști că mă gândesc la ele. 

 

R.S. - Ce credeți despre celebritate?

 

R.P. - Iarăși vă voi dezamăgi. Nu pot, din păcate, să vă răspund decât doar cu cele scrise în orice dicționar. Dar ca să vă dau un raspuns mai pe gustul meu, am să vă arat ce spunea Mark Twain, cam în legătură cu problema aceasta, în paginile sale autobiografice. Zicea despre un anume Stromfield care ajungând în rai, ținea morțiș să-i vadă pe Cezar, pe Alexandru, pe Napoleon, aceste vestite genii militare. ar un vechi locuitor al raiului i-a spus că aici nu-i prea bagă mulți în seamă. Ei nici nu se compară cu un fost cizmar din Noua Anglie care, fără să fi văzut măcar o bătălie, a fost recunoscut, în cer, drept cel mai mare strateg și tactician militar, pe care pământul nu l-a cunoscut.

 

R.S. - Îndrăznesc iată să vă pun următoare întrebare: intelectualul Romeo Pvniceru crede în unirea cerului cu pământul, ca o rezolvare a tuturor problemelor? Știința este o binecuvântare sau un blestem?

 

R.P. - La această întrebare vă voi răspunde scurt. Nu știu dacă știința poate fi un blestem, dar, în nici un caz, nu poate fi o binecuvântare, deoarece știința a desființat cerul, în sensul metaforic al accepțiunii dumneavoastră. Iar dacă prin cer înțelegeți poate raiul, vă pot spune că raiul a fost aici pe pământ și, nici omul n-a fost izgonit din el. De ce? Pentru că omul se izgonește singur și sistematic din el, tocmai din cauza știin'ei cu care se laudă în trufia lui. 

 

R.S. - Ați fost un călător prin lume. Oare astăzi, când se călătorește atât de mult (în mare viteză), când porțile sunt deschise, mai știm cu adevărat ce înseamnă bucuria călătoriei? Știm să vedem, știm să simțim? Știm să ne mirăm?

 

R.P. - Așa cum puneți dumneavoastră întrebarea, parcă m-ați invita să fac filozofia călătoriei. Probabil că vă referiți la călătoria turistică, deoarece călători, într-un fel sau altul suntem cu toții. Evident, călătoria de acest soi, prin informația directă pe care o oferă, are valoare emoțională net superioară celei, ca să zic așa "la mâna a doua" oferită prin lecturi. De aceea are șanse maxime de a se fixa cel mai bine zn memorie. Ori dacă e așa, ce ar fi mai bine să vedem? În ce mă privește, îmi place să cunosc trecutul. Prezentul nu mă interesează, că oricum e catalogat la amănunt în mega arhivele electronice. Dacă îmi va fi dat să mai călătorec, mă voi duce în locuri încărcate de istorie. 

 

R.S. - Despre proiectele viitoare, scriitorul Romeo Pivniceru, ce ar avea de spus?

 

R.P. - E întrebarea cea mai simplă. Nu mai am nici un proiect. Singura excepție o constituie interviul luat de dumneavoastră, dar acesta n-a făcut parte din vreun proiect de viitor. 

 

R.S. - Stând uneori de vorbă cu dumneavoastră și cu minunata dumneavoastră soție, Maruca, la ceas de binecuvântată liniște și bucurie sufletească, îmi plăcea să ascult povestirile, să vă ascult părerile. Acele momente deveniseră o hrană pentru sufletul meu, o rază de lumină pe calea rătăcirilor mele prin Valea  Cunoașterii. 

         Așadar, vă rog, o mărturisire despre Mihai Eminescu și pentru cititorii noștri.

 

R.P. - Cu multă plăcere vă răspund la această întrebare, mai ales că este vorba despre Mihai Eminescu. În adevăr, bine ați spus "mărturisire". O fac nu ca român sau ca cetățean, ci ca fiu al neamului românesc, o entitate mai precisă care mă defineste. E entitatea a cărei spiritualitate e cel mai frumos reprezentată de Eminescu. Este ilustrarea perfectă a ceea ce spune criticul Albert Thimbaudet prin cuvântul "cristalizare", referindu-se la opera unui poet sau la un curent cultural. Eminescu reprezinta pentru mine o astfel de "cristalizare". E simbolul românismului; cine il denigrează, mă pălmuiește și îmi insultă neamul.

 

         Fiindcă ați terminat cu întrebările, să vă răspund și la ceea ce rămăsesem dator: cum m-am hotărât să scriu. De fapt, n-a fost o hotărâre, ci o pornire firească, ceva asemănător unei etape în procesul dezvoltării unui organism, cum ar fi de exemplu creșterea măselei de minte. Știam că n-am veleități de scriitor și nu-mi doream așa ceva, dar eram pasionat de lecturi, și țineam o evidență a operelor citite. Când mi-am alcătuit o bibliotecă, îmi plăcea să fac adnotații pe marginea cărților, cu impresii personale generate de lectură și alte observații dictate de conjunctură. Îmi ziceam că astfel, cartea capătă un fel de personalitate, demonstrând că a fost citită de cineva căruia i-a transmis mesajul. cu astfel de gânduri, într-o zi, mi-a venit ideea sa-mi rețin ideile culese din cărți și să le dezvolt sub formă de note critice, în caiete separate. Nu erau secrete, dar nici la îndemâna oricui. Eram doar în plin regim ceaușist și era recomandabil să umbli cât mai atent cu propriile înscrisuri. Notele critice începuseră să fie mai dezvoltate și să se adune în sute de pagini. Începui să-mi fac o delectare din aceasă indeletnicire, deși implica un oarecare efort intelectual. Nu aveam nici un plan, când ma așezam în fața colii albe. Era greu până când începeam. Apoi, frazele curgeau de la sine. Asta trebuie să fie inspirația de care se vorbește, îmi ziceam. O znspira'ie care nu era impusă de nimeni și nici supusă vreunei opreliști. Scriam tot ce-mi trecea prin minte, că știam că nu voi fi publicat. Mărturisiri cum nici la duhovnic nu le faci. Când le reciteam, rămâneam încântat de ele. chiar spun eu undeva: Nu-mi place atât să scriu, cât îmi place să mă citesc.

        Și gimnastica astase perpetua, aproape, zilnic, până în anii '70, când m-am hotărât să-mi scriu și amintirile. După cum știți și dumneavoatră "Oameni fără importanță", neabătându-mă câtuși de puțin de la atitudinea mea etică. Și aceste amintiri sunt descrise exact asa cum le-am perceput și simțit, într-o totală sinceritate, uneori chiar, cam prea sincere. Poate și din această cauză unii le citesc cu plăcere.

          Fără să-mi dau seama făceam ceea ce Thimbaudet, pomenit mai sus, numea " paraliteratură", adică o literatură care nu-i făcută pentru public, dar care e adoptată de public cu o mai mare fervoare decât dacă i-ar fi fost destinată. Nu mai îndrăznesc să spun ca pentru astfel de cazuri Thibaudet citează pe Saint-Simon și pe doamna de Sévigné.

 

R.S. - Domnule Romeo Pivniceru, sunteți un model pentru noi. Îngăduiți-mi să vă mulțumesc.

         

 

 

 

 

 

 

 

Add comment

Autentificare sau înregistrare pentru a posta comentarii

 


 Despre noi    Termeni de utilizare    Abonarea la ştiri    Donaţii    Implică-te şi tu!    Contact         Hosting by