Doamne, ce doamne! de Maruca Pivniceru - interviu cu Ilinca Dumitrescu

Doamne, ce doamne! de Maruca Pivniceru - interviu cu Ilinca Dumitrescu

Trimis de Virginia Gaus la Lun, 05/27/2013 - 13:14

IlINCA DUMITRESCU

„Nimeni din familie nu m-a obligat să mă apropii de pian. Mi-a plăcut, pur şi simplu, şi am lucrat întotdeauna cu bucurie“

 

 

 Maruca Pivniceru

- DoamnăIlincaDumitrescu,proveniţi dintr-o familie de distinşi artişti. Tatăl dumneavoastră a fost maestrul Ion Dumitrescu, compozitor, muzicolog, dirijor, profesor, scriitor, membru corespondent al Institutului Franţei. Mama, sensibila poetă şi actriţă a Naţionalului bucureştean Mariana Dumitrescu, stinsă timpuriu din viaţă. Era normal să urmaţi aceeaşi cale cu a părinţilor dumneavoastră? Au mai existat în familie şi alţi slujitori ai artelor?

- Pentru mine a fost ceva absolut firesc să mă ocup de artă în general, şi de muzică în special. Nimeni din familie nu m-a obligat vreodată să urmez calea pe care am mers. De când mă ştiu, de la câţiva ani, mi-a plăcut să fiu înconjurată de cărţi frumoase, să mă uit ore întregi în albume şi să visez cu ochii deschişi. Mai apoi, m-am aşezat la pian, şi întotdeauna am studiat cu plăcere. Când am învăţat să citesc, „devoram” cărţi în română şi franceză. Franceza am învăţat-o odată cu româna, de la bunica mea din partea mamei, Eufrosina (Nelly) Şerban, persoană sensibilă şi iubitoare de frumos, marea mea „susţinătoare” de mai târziu într-ale muzicii. Vreau să vă spun că este foarte important, în profesia aceasta a noastră atât de dificilă, de performanţă, să ai pe cineva dintre cei apropiaţi care să meargă alături de tine „până-n pânzele albe”, cum se spune. Bunica mea era extraordinară, îmi insufla o mare încredere în forţele proprii. Ea m-a educat în spiritul competiţiei, al luptei, al învingătorului. Era aceasta o mentalitate interbelică, nu se potrivea deloc cu anii ‘50 - ‘60 - ‘70, când m-am născut şi format eu. Atunci nu era permis să fii vedetă şi exista, îmi aduc aminte, în anii ‘50, o „luptă împotriva vedetismului”

 Acum, bunica mea ar fi fost cu siguranţă un manager de succes, sau o femeie de afaceri prosperă.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, vreau să vă spun că în familia mea au fost şi sunt mulţi slujitori ai artei. Fratele tatălui meu a fost compozitorul Gheorghe Dumitrescu. Cei trei veri primari – muzicieni: violonistul şi compozitorul Ştefan Rodescu (stabilit la Paris de mulţi ani, concert-maestru solist al uneia dintre cele mai importante orchestre franceze – „Île-de-France”) şi soţia sa, Marie- Laure, violonistă de origine franceză; pianistul şi compozitorul Tudor Dumitrescu, dispărut tragic la cutremurul din 1977; pianista şi profesoara Oana Velcovici-Rădulescu şi soţul său Corneliu Rădulescu, la rândul său pianist şi profesor. Aş mai aminti şi pe unchiul Alexandru Şerban, actor, societar al Teatrului Naţional din Cluj, frate al bunicului meu din partea mamei, Nicolae Şerban. Sau, şi mai demult, în sec. al XIX-lea, pe pictorul Dumitru Marinescu – rudă din partea bunicii mele materne –, stabilit în Franţa şi având carieră în epocă. Mai sunt şi alţii, familia mea are multe ramificaţii.

 

- Aţi început studiul pianului la vârsta de 5 ani şi aţi debutat pe scenă la 6 ani. Cum v-aţi apropiat de acest instrument la o vârstă atât de fragedă?

 

-Să ştiţi că la pian, dacă nu începi studiul de la 5-6 ani, nu prea mai ai şanse de izbândă. Atunci se formează mâna, ţinuta corpului (spatele e important), se ascut auzul, reflexele, memoria etc. Sunt atât de mulţi factori care trebuie să concure... Atât de multe calităţi native pe care trebuie să le ai, şi în acelaşi timp numeroase sunt problemele pe care trebuie să le realizezi, prin studiu, o viaţă întreagă. Aşa cum v-am spus, nimeni din familie nu m-a obligat să mă apropii de pian. Mi-a plăcut, pur şi simplu, şi am lucrat întotdeauna cu bucurie. Nu am simţit vreo corvoadă. Cred că atunci când un copil nu iubeşte studiul la pian, anturajul trebuie imediat să înţeleagă şi să nu-l mai forţeze degeaba. Repet, este o meserie prea grea şi nu poţi s-o faci în nici un caz „à contre coeur”.

În ceea ce priveşte debutul (în cariera de„copil-minune”!), îmi amintesc foarte bine (şi există şi mărturii fotografice) de prima apariţie în public, la Palatul Cantacuzino, în Aulă. Cântam mici piese, printre care şi câteva de maestrul Mihail Jora, care se afla în sală. Apoi, la 7 ani, am făcut înregistrări la Radio (inginer de sunet era Florica Dimitriu, compozitoare şi dirijor), iar la 9 ani am apărut prima oară la Televiziunea Română, în direct, într-un studio cât o hală, din Strada Molière. Apropo de „copii minune”, vreau să vă spun că m-am ferit mai apoi întotdeauna de a sublinia acest moment real al carierei mele. Atâţia aşa-zişi„copii minune” au fost şi au dispărut, atâţia „copii” au rămas şi „minunile” s-au dus, încât ideea în sine nu mi se pare prea serioasă. Realele calităţi ale unui muzician răsar mai târziu, odată cu dezvoltarea intelectului, personalităţii, cu dobândirea unei vaste culturi, şi sunt puţini din rândurile copiilor-minune care reuşesc să treacă pragul. E o dramă.

- Aţi avut şansa să fiţi sub îndrumarea Cellei Delavrancea, a lui Mihail Jora, nume sonore ale vieţii muzicale româneşti, dar şi a celebrilor Stanislav Neuhaus şi Iakov Flier...

- Da, într-adevăr, contactul cu mari personalităţi îţi deschide căi nebănuite. Trebuie să fii receptiv, bineînţeles, respectuos şi dornic de a capta cât mai mult din ştiinţa şi aura acestor monştri-sacri. În acelaşi timp, nu trebuie să fii moale, o plastilină uşor de modelat. Nu trebuie să copiezi. E de dorit să ai o personalitate pregnantă, să te „ciocneşti” cu maeştrii tăi. Eu i-am iubit şi admirat pe ei. Ştiu că şi ei m-au iubit, cu toate că nu eram un discipol comod, uşor de domesticit!

Vreau să vă spun că am mai avut cinstea de a fi în preajma şi a altor mari muzicieni: Aram Haciaturian (mergeam adeseori la clasa lui de compoziţie la Moscova şi cântam la pian, citeam la prima vedere lucrările colegilor mei), Nadia Boulanger, Lev Oborin, Mstislav Rostropovici, Marcel Mihalovici, Monique Haas, Yehudi Menuhin...

- Unde v-aţi făcut debutul în activitatea concertistică şi la ce vârstă?

- De fapt, aşa cum am povestit, debutul mi l-am făcut la 6 ani.

- Am în faţă prima cronică despre dumneavoastră, scrisă de George Sbârcea, în „Tribuna” de la Cluj (1 august 1964): „Am ascultat, într-o audiţie închisă, o mică pianistă, pe Ilinca Dumitrescu din Bucureşti, care la vârsta de 11 ani vădeşte nu numai calităţile unei tehnici grijuliu cizelate, ceea ce se poate învăţa prin muncă disciplinată, ci şi o fineţe a muzicalităţii, ceea ce este un dar natural dintre cele mai rare. Executând, după Bach şi Beethoven, o Toccatină de Paul Constantinescu, plină de dificultăţi, mica artistă ne-a surprins prin siguranţa realizării unei sonorităţi „populare” reclamate de piesă, prin forţa sentimentului şi a dezinvolturii sale. O gingaşă prezenţă se inscrie în peisajul atât de bogat şi de variat al artei noastre interpretative, ca o prezenţă de pe acum remarcabilă.”

- Dardebutul în activitatea concertistică, cu orchestra, a avut loc la 15 ani, în 1968, în Sala mare a Radioteleviziunii Române, cu Orchestra Simfonică a RTV, sub conducerea dirijorului Emanuel Elenescu. Am cântat un concert de Mozart, nr. 23 în La major. S-a transmis în direct la radio.

- Iată ce scria presa muzicală atunci: „Ilinca Dumitrescu a stăpânit Concertul nr. 23 în La major de Mozart. Am apreciat în special stilul autentic, dificil de însuşit chiar la pianişti cu experienţă, al maestrului de la Salzburg, siguranţa atacului, respectarea textului muzical, cursivitatea discursului muzical din partea I şi velocitatea finalului. Evitând spectaculozitatea, pianista s-a menţinut pe o linie de sobrietate greu de impus la o anumită vârstă. (... ) Ilinca Dumitrescu a fost momentul cel mai atractiv şi convingător al concertului, momentul de muzică adevărată, de elevaţie majoră, al întregului program. (...) Ilinca Dumitrescu se anunţă ca o speranţă autentică a pianisticii româneşti”. (Viorel Cosma, articol preluat în volumul „40 de ani în foto- liul de orchestră”, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1986)

Dar apariţia pe cea mai importantă scenă din ţară, la Ateneul Român?

- Prima oară am cântat pe podiumul sălii mari a Ateneului când aveam 11 ani, într-o audiţie organizată de Liceul nostru de Muzică nr. 1 din Bucureşti. Şi de aici păstrez o mărturie fotografică. Interpretasem printre altele şi o piesă de Tudor Ciortea, în primă audiţie, pe care mi-o dedicase. Maestrul era în sală, într-o lojă, îmi amintesc perfect momentul. Apoi, în 1969, la 16 ani, am cântat Concertul nr. 3 de Beethoven cu Orchestra „Academica” a Conservatorului din Bucureşti, dirijată de Alexandru Şumski.

- Vă întrerup iar,am mai multe cronici în faţă,din care citez:”Surpriza acestei seri de muzică a fost pianista Ilinca Dumitrescu. (...) Nu am mai ascultat realizarea serios studiată de un elev talentat, ci am asistat la incontestabila afirmare a unui concertist de valoare.” („Contemporanul”, 4 aprilie 1969), „Să rememorăm pasiunea, puterea de dăruire, capacitatea de a colora fiecare sunet în forţă, timbru şi tuşeu. Pentru Ilinca Dumitrescu acurateţea tehnică şi limpezimea liniilor partiturii sunt inatacabile” („Informaţia”, 3 aprilie 1969), „Şi în cele mai briliante pasaje, Ilinca Dumitrescu, la cei 16 ani ai săi, ne propune o personalitate artistică de contur ferm interiorizată la nivel de maturitate, cu o miraculoasă „simbioză” între interpret şi instrument, cum rar se întâlneşte la această vârstă. Am închis ochii, ascultând-o, şi am uitat că în faţa claviaturii se află o mlădiţă fragedă a artei noastre pianistice, spre a avea impresia, în mai multe momente, că ascultăm un artist experimentat, copt, puternic în dominarea tastelor.” („Munca”, 10 aprilie 1969)

- La scurt timp după concertul de la Ateneu, am debutat cu Filarmonica din Timişoara. Profesoara Alma Cornea-Ionescu, o personalitate a pianisticii timpului, autoarea cunoscutei metode de pian, a scris atunci un articol în revista„Muzica”.

- Redăm câteva rânduri: „Concertul pentru pian în do minor de Beethoven a fost interpretat la un înalt nivel artistic de tânăra pianistă Ilinca Dumitrescu. (...) Aplauzele furtunoase ale unui public entuziasmat (...) marele talent pianistic al tinerei Ilinca Dumitrescu” (iunie, 1969)

- Mă emoţionez când îmi aduc aminte de acele concerte... Debutul cu Filarmonica „George Enescu” l-am făcut la 17 ani, cu Concertul de Schumann, dirijat de Mircea Cristescu. Apelez din nou la arhiva mea fotografică. Iată, în sala plină, se aflau Corneliu Baba, Gică Petrescu, Iosif Conta şi viitorul dirijor Vlad Conta, compozitorii Mircea Chiriac, Henri Mălineanu, Mişu Iancu, Aurel Giroveanu, Theodor Grigoriu, viitorul dirijor Cristian Brâncuşi, viitoarea interpretă de muzică uşoară Corina Chiriac, muzicologul profesor dr. Grigore Constantinescu... mulţi prieteni ai familiei mele.

De atunci, am cântat de atâtea ori cu Filarmonica „George Enescu” sau cu Orchestrele Radio.

-Pe panta ascendentă a afirmării, aţi intrat la exigentul Conservator de Stat „P.I. Ceaikovski” din Moscova. A fost o mare reuşită să fii admis la un atât de exigent lăcaş de învăţământ.

-O să vă povestesc pe scurt cum a fost. În acei ani ‘70, încă se mai putea pleca având o bursă pentru studii artistice (muzică, balet) în fosta URSS. Eu mi-am dorit întotdeauna să pot învăţa la marea şcoală muzicală rusă, a cărei tradiţie de necontestat este recunoscută pretutindeni. Doream să învăţ la Moscova, nu la Paris, în Germania sau în SUA. Aveam, de altfel, şi exemplul lui Radu Lupu. În anii ‘70, la Conservatorul din Moscova era o concentrare extraordinară de personalităţi muzicale: Gilels, Neuhaus, Oborin, Flier, Zak, Nikolaeva, Oistrah, Rostropovici, Kogan, Haciaturian sau mai tinerii pe atunci Başkirov, Kehrer, Lazar Berman. În viaţa muzicală străluceau Şostakovici şi Sviatoslav Richter.

Dar, pentru a putea obţine o bursă din partea statului român, trebuia să dai examen mai întâi în ţară. În 1971 am terminat Liceul de Muzică nr. 1 din Bucureşti ca şefă de promoţie, am luat bacalaureatul cu nota 10 şi am dat ime- diat examen la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, intrând pe primul loc la secţia pian. Astfel, aveam tot dreptul legal să primesc bursa. Şi, în septembrie al aceluiaşi an 1971, am pornit – o tânără de 19 ani – în necunoscut. Nu ştiam limba rusă, nu-mi plăceau frigul şi îngheţul, dar doream cu ardoare să învăţ cu un mare profesor şi să mă confrunt cu cel mai înalt nivel artistic posibil.

La Conservatorul din Moscova nu contau însă examenele şi succesele din România. Trebuia să susţii alte probe pentru a fi admis. Le-am dat şi le-am trecut cu nota maximă. Am învăţat cu doi celebri maeştri, Neuhaus şi Flier. Am terminat Conservatorul cu distincţia cea mai mare – „Diplomă de Merit”, având titlul de solist-concertist, care se dădea rar. Ca să obţii„Diploma de Merit”, trebuia să ai în toţi anii de studiu calificative maxime la toate materiile, iar la Examenul de Stat la fel.

Câte ar fi de povestit despre acei ani năvalnici... Câte personalităţi interesante am cunoscut, cu câţi oameni captivanţi m-am încrucişat... Dar câtă muzică am ascultat, am cântat, am înţeles... Şi cât balet, teatru, şi câtă pictură, arhitectură am învăţat. Ar trebui să facem un interviu special, spaţiul nu ne permite acum.

-Ca strălucită reprezentantă a şcolii româneşti de artă interpretativă, ce turnee aţi întreprins peste hotare?

- Am rotocolit globul pământesc, ca să spun aşa. Am cântat în 5 continente, în capitale şi metropole, în săli importante de concert, în teatre, în locuri istorice, în case memoriale ale unor mari muzicieni, în festivaluri internaţionale (unele patronate de Lord Yehudi Menuhin). Am cântat la Paris, Roma, Veneţia, Berlin, Bonn, Budapesta, Bratislava, Praga, Ljubljana, Sarajevo, Helsinki, Oslo, Stockholm, Copenhaga, Lisabona, Madrid, Moscova, Sankt Petersburg, Chişinău, Tallinn, Vilnius, New York, Havana, Brasilia, Rio de Janeiro, Montevideo, Buenos Aires, La Paz, Ankara, Cairo, Beijing, Canton, Nanjing, New Delhi, Mumbay, Calcutta, Hanoi, Tokyo, Kuala Lumpur... şi în multe alte locuri.

În unele ţări şi oraşe am revenit de mai multe ori. Am cântat concerte cu orchestra, recitaluri solo, dar şi recitaluri camerale, alături de partenerii mei „tradiţionali”: în primul rând fagotistul Vasile Macovei, admirabilul muzician şi poet, cu care am cântat în multe locuri din lume, apoi violonistul Şerban Lupu (fostul meu coleg de bancă la Liceul de Muzică nr. 1 din Bucureşti, acum renumit solist şi profesor, cu care am interpretat mult Enescu), sopranele Georgeta Stoleriu şi Sanda Şandru, tenorul Valentin Teodorian, cântăreţi în compania cărora am interpretat sute de lied-uri. În ţară sau în străinătate am mai avut frumoase colaborări în recitaluri camerale cu interpreţi ca violonceliştii Alexandra Guţu şi Marin Cazacu, soprana Leontina Văduva, tenorul Zsolt Szilágyi etc., sau foştii mei colegi de Conservator, deveniţi foarte cunoscuţi pe plan mondial, violonistul Zahar Bronn şi clarinetistul Charles Neidich (SUA).

Înainte de 1989, cariera mi-a fost restrânsă la ţările foste socialiste. Am cântat cu deosebit succes în 1974, în Italia,la Bari (Concertul de Grieg), şi de atunci nu mi s-a mai permis, timp de 16 ani, să plec în ţările „capitaliste”. Vă închipuiţi ce a însemnat acest lucru pentru cariera unui solist în plină forţă. Am pierdut invitaţii la festivaluri importante, ocazii unice de lansare internaţională. Am cântat însă în toate ţările foste socialiste, în oraşe mari, de tradiţie muzicală.

-Câteva fragmente din cronicile muzicale internaţio- nale, din primii ani de carieră: „Ilinca Dumitrescu este fără îndoială un mare talent al pianului, cu disponibilităţi tehnice cu totul excepţionale.” („Vecernik”, Bratislava, 11 octombrie 1972), „Tehnică şi nuzicalitate perfecte” („Pravda”, Bratislava, 12 octombrie 1972), „Solista concertului, tânăra virtuoză română de pian Ilinca Dumitrescu, a interpretat cu un talent excepţional Concertul lui Beethoven în do minor... interpretarea ei la pian este atât de bogată şi strălucitoare, cum numai rar putem asculta la cei mai mari artişti interpreţi. (...) Deoarece individualitatea ei ne-a destăinuit în această seară concepţii personale proprii, credem că nu ar fi lipsit de interes să o ascultăm şi ca solistă într-un recital.” („Müsorfüzet”, Budapesta, martie 1973), „Viu aplaudată pianista Ilinca Dumitrescu (...) Tânăra pi- anistă a fost o revelaţie” („La Gazzetta del Mezzogiorno”, Bari, Italia, 27 octombrie 1974).

Şi câteva cronici mai recente: „Ilinca Dumitrescu face parte dintre cei mai buni pianişti români ... o fascinantă in- dividualitate artistică” („Smena”, Sankt Petersburg, 1982), „Excepţionala tânără pianistă ... impunătoarea pregătire instrumentală, multilateralitatea cunoştinţelor stilistice, bunul gust şi originalitatea profilului interpretativ al Ilincăi Dumitrescu” („Magyar Nemzet”, Budapesta, 1985), „... o muziciană subtilă şi profundă” („Muzâka”, Moscova, 1980), „Pianista Ilinca Dumitrescu ne-a oferit un recital plin de poezie” („Guangming Ribao”, Beijing, 1981), „... ceea ce a fascinat aici a fost interpretarea datorată pianistei Ilinca Dumitrescu din România, profundă, cuceritoare [Concer- tul de Grieg]” („Märkische Volkstimme”, Germania, 1990), „OSSODRE – Festival Beethoven: Publicul a umplut până la refuz sala şi a ovaţionat pe protagonişti (...) Ilinca Du- mitrescu a fost solista Concertului nr. 4 în Sol major (...) Este o pianistă dăruită cu o frazare lejeră şi cu sonorităţi de o uimitoare bogăţie. Fără nici o îndoială, este un talent autentic, aşa cum a reieşit şi din abordarea, foarte specială, a acestui concert.” („Ultimas Noticias”, Montevideo, Uruguay, 1998), „Ilinca Dumitrescu – o pianistă extraordinară (...) Publicul, vizibil emoţionat, a părăsit sala cu convingerea de a fi avut prilejul să cunoască o mare pianistă, care ştie să-şi desfăşoare toată elocinţa pianistică mereu în slujba muzi- cii.” („Argentinische Tageblatt”, Buenos Aires, 1998), „Un mare succes pentru admirabila pianistă Ilinca Dumitrescu, strălucită reprezentantă a artei interpretative româneşti”. („Il Giornale”, Roma, 1999), „Ilinca Dumitrescu este o interpretă de rafinată sensibilitate (...) Scarlatti interpretat de Ilinca Dumitrescu nu este cu nimic mai prejos decât cel al colegilor săi de calibrul unor [Maria] Tipo, Haskill, sau chiar însuşi Horowitz.” („Reforma”, Ciudad de Mexico, 2000), „Ilinca Dumitrescu – immense artiste” („Ouest France”, Nantes, Franţa, 2001), „O extrem de plăcută seară de muzică clasică europeană (...) degetele virtuoze ale pianis- tei ţâşneau pe claviatură ca picăturile de ploaie [Toccata de Paul Constantinescu] ... Cu adevărat o seară memorabilă” („The Pioneer”, New Delhi, India, 2001), „Un recital de pian magnific” („Min On”, Tokyo, 2003)....

- N-am mai răsfoit demult cronicile începuturilor mele artistice... Graţie dumneavoastră, doamnă Maruca, am intrat într-un tunel al timpului, revăzându-mă „tânără speranţă”...

- Apropo de tineri: ştiu că îi iubiţi şi ajutaţi, ştiu că aţi organizat – de-a lungul vremii – nenumărate concerte şi emisiuni, în care aţi sprijinit lansarea unor noi talente. V-aţi ocupat şi de pedagogie? Vă place acest domeniu?

- Da, îmi place. Am predat multe cursuri de măiestrie pianistică (master – classes) în străinătate: în Cehia (1991- 1997), la Festivalul Internaţional al Boemiei de Sud, patronat de Lordul Yehudi Menuhin, am avut studenţi din toată lumea, care mă iubeau şi cu care lucram de dimineaţa până seara. Apoi am predat în SUA (Iowa), în China (la Nanjing), la Tokyo, Hanoi (Vietnam), Kuala Lumpur (Malaysia), Mumbay (India), în Brazilia (la Brasilia).

Şi în ţară am avut destui elevi particulari, cu care am lucrat o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată. De câte ori vreun muzician, mai tânăr sau mai vârstnic, îmi cere sfatul, sunt alături, cu tot dragul şi experienţa mea. Şi cu biblioteca mea muzicală.

- Dar, spuneţi-mi, cum este posibil să nu predaţi la Universitatea de Muzică bucureşteană? Aţi dorit să fiţi profesoară?

- Da, am dorit. Dar graţie sistemului defectuos de organizare internă a instituţiei, acest lucru nu s-a realizat.

- Activitatea dumneavoastră se desfăşoară însă pe multe planuri. În 1980 aţi devenit solist-concertist de stat. Sunteţi şi muzicolog, aţi realizat acel atât de apreciat volum „Mihail Jora – Studii şi Documente”, pentru care aţi primit Premiul Academiei Române în 1995. Sunteţi Doctor în Muzică al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, cu distincţia maximă „summa cum laude”. Sunteţi deţinătoarea atâtor distincţii naţionale şi internaţionale, printre care amintesc aici doar Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler (2004) şi „Commendatore dell’ Ordine della Stella della Solidarietà Italiana”, acordat de către

Lordul Yehudi Menuhin şi Ilinca Dumitrescu

Preşedintele Republicii Italiene. V-aţi ocupat şi de muzeo- logie, în tot timpul cât aţi condus – cu atâta har – Muzeul Naţional „George Enescu” din Bucureşti (1994-2006). Acum sunteţi implicată într-un domeniu modern, al viitorului: cel al televiziunii. Realizaţi la Televiziunea „România de Mâine” a Universităţii „Spiru Haret” emisiunea atât de gustată de noi „Ilinca Dumitrescu şi invitaţii săi”. Conduceţi şi Departamentul de Muzică din cadrul acestei televiziuni. La Radio România Cultural şi Muzical aveţi adeseori interviuri şi emisiuni. Aţi organizat diverse festivaluri, printre care amintesc doar „Serile muzicii finlandeze în România”, ajuns la a VII-a ediţie. Susţineţi pe scena Ateneului Român un impunător ciclu de recitaluri, „Sonata pentru pian de-a lungul veacurilor” (în anul care a trecut aţi interpretat deja două programe: 4 sonate româneşti, 15 sonate de D. Scarlatti). Călătoriţi tot timpul, concertaţi în ţară şi străinătate. Nu staţi o clipă. Aveţi darul ubicuităţii! Practic, programul dumneavoastră e fără nici un respiro.

- Doamnă Maruca, să ştiţi că mi-ar trebui şapte vieţi ca să duc la bun sfârşit toate ideile care mi se învârt în cap, ca să cercetez cărţile şi partiturile muzicale care mă interesează, ca să călătoresc în toate cotloanele Pământului unde aş dori să concertez.

- Cu un astfel de program, aveţi timp şi pentru viaţa dumneavoastră personală, sau e prea mare îndrăzneală din partea mea să vă întreb acest lucru?

- Viaţa mea de până acum s-a scurs cu o mare repeziciuneşiintensitate.Probabil,prinfirea, temperamentul meu, trăiesc cu accentuare fiecare moment, gândesc rapid şi acţionez la fel. Mă implic, nu pot fi inertă. Mă consum, am nevoie de oameni asemănători. Viaţa mea personală a însemnat întâlniri unice cu oameni unici. Din păcate, unii dintre ei au dispărut prematur dintre noi... Slavă Domnului însă, există alţii, care-mi sunt alături. M-am înţeles întotdeauna bine cu oamenii de valoare. Am comunicat imediat. Cu unii dintre semenii noştri însă, cu suflet negru şi meschin, am avut de luptat. Încerc însă să-i înglobez pe toţi în acest şuvoi care se numeşte „viaţă”, „viaţă personală” dacă vreţi, cu bune şi rele, cu minuni şi urâciuni. Şi, aşa cum spunea mama mea în poezia „Lebăda”: „Gâtul tău,/ Ca o cravaşă de fildeş,/ Ţine-l drept peste ape...// Ochiul tău, / Ţintă spre cer .../ Ceru-i aproape...// Strânge umbra florilor/ Sub aripa ta,/ Şi priveşte mereu spre înalt,/ Sufletul meu, / Lebăda mea...”. O poezie-testament.

- Vă mulţumesc pentru timpul acordat. Trebuie să subliniez faptul că o consider o reuşită, întrucât încerc de peste doi ani să stau de vorbă cu dumneavoastră, spre disperarea celor care doreau să publice interviul. Vă doresc ca în continuare să ne dăruiţi momente de înălţare sufletească.

- Vă mulţumesc şi eu. Îmi face deosebită plăcere şi onoare de câte ori vă văd în primele rânduri, alături de distinsul dumneavoastră soţ Romeo Pivniceru, la concertele sau spectacolele mele, urmărind cu atâta sensibilitate şi comprehensiune tot ceea ce se întâmplă pe scenă. Ne insuflaţi întotdeauna energie pozitivă.

 

Bucureşti, aprilie 2008

Add comment

Autentificare sau înregistrare pentru a posta comentarii

 


 Despre noi    Termeni de utilizare    Abonarea la ştiri    Donaţii    Implică-te şi tu!    Contact         Hosting by