Trecutul: alchimia ACUM-ului

...am inchis ochii. As fi vrut sa-mi pot inchide si timpanele, si pielea, si gura astfel incat toate senzatiile sa vina numai din interior, nedistorsionate de lumina lunii in descrestere, de zgomotul unui tranvai care se retrage sau de atingerea calda si umeda, la fel de calda si de umeda ca acea noapte de vara, a canapelei. Stiu, aceasta imposibila carantina senzoriala ar fi insemnat ruperea temporara a legaturii cu prezentul, informatiile din interior sunt amintiri, dar as fi ramas fidel adevarului si nici un psiholog nu ar fi putut indrepta degetul lui freudian, acuzator, spre mine. Pentru ca prezentul nostru nu mai exista. Ea a disparut din prezentul meu si nu mai pot sa o privesc decat inchizandu-mi ochii.

   Subconstientul a asezat-o intr-o pozitie familiara, in care am privit-o de nenumarate ori, iar constientul a imbracat-o dupa dorintele lui, alegand cu grija din vasta-i garderoba acele haine care ii lasau descoperite, la limita impudicului, locurile pe care le va descrie. De ce nu mi-am imaginat-o goala? Nu i-ar fi placut, nu m-ar fi lasat, am fi pierdut o jumatate de zi sustinand sau infirmand necesitatea fiecarui petic de stofa. "Imi cunosc corpul, stiu ce sa arat si ce sa ascund!" - ar fi taiat-o scurt in final. Gandindu-ma acum, ii dau dreptate. Pentru ca, desi am avut momente in care am urat-o, momente in care am dispretuit-o sau pur si simplu am uitat-o, trupul ei m-a readus intotdeauna la conditia de indragostit. In toiul celor mai aprige certuri, in momentele in care vocile noastre capatau rezonanta tubulaturii unei orgi bisericesti umpland camera de furiile ratiunilor cazute in prapastia logicii, ramanea la fel de atragatoare. Din nefericire, la acest capitol a existat o discrepanta evidenta, eu nefiind nici pe departe un barbat frumos. Daca in acele momente ar fi simtit si ea aceeasi atractie, poate dezlantuirile orbesti in care afundam s-ar fi metamorfozat in pasiune desfranata. Asa insa, ramaneam amandoi secatuiti, macinand intre maselele mintii grozaviile pe care tocmai ni le aruncasem unul altuia.

   Sta pe marginea unui pat ingust, de-a latul lui. Si-a pus sub spate o perna mare din puf de gasca iar capul si l-a lipit de carpeta agatata pe perete deasupra patului, alaturi de o icoana de lemn adusa din tara si o pipa decorativa luata de cine stie unde. Mutandu-mi o clipa privirea de la ea, admir papirusurile egiptene suflate cu pulbere de aur de pe peretele alaturat. Camera ei e un jurnal scris in limba unui Babilon spiritual, amestecand in istoria nescrisa a acestor mici obiecte, provenienta mixta slavo-latina, finele arome orientale, grandoarea si misticismul Egiptului antic si modernismul inerent. O perioada de timp, mintea mea, partizana conceptului de functionalitate, nu s-a impacat deloc cu haosul din jur. Pana cand am realizat ca a interveni in dezordinea aceea ar fi echivalent cu profanarea unui templu, am inteles ca ordinea este un aspect lipsit de importanta cand vine vorba de estetica intimitatii. Brusc imi aduc aminte ca in spatele meu sunt eu, desenat cu creta pe hartie neagra si o teama nedeslusita ma cuprinde. Nascut dintr-o joaca de jumatate de ora, ciudatul portret a devenit in acele ultime zile de dragoste si de razboi punctul de plecare al unor sumbre introspectii. Nu stiu din ce motive, desi desenat in conditii de normalitate relaxata, desi a folosit culori vii, chipul asezat acum in spatele unei sticle protectoare este cel al unui om chinuit. Printr-o chimie greu de explicat, praful de creta asternut pe hartie a trecut dincolo de trasaturi, a patruns adanc, surprinzand tenebrele sufletului meu. In locul ochilor, cearcanelor, pometilor, barbiei am vazut spaima, furie, remuscari, razvratiri. Si intre el si mine, sau intre eu si mine a inceput o lupta surda, de asimilare. Iar acum, scriind aceste cuvinte, ajung sa ma intreb: oare am pierdut? Oare am devenit portretul meu? Dar cum a reusit sa faca asta? Eu as pune rezultatul pe seama talentului ei manat de instinct, ea ar spune ca este rodul purei intamplari. Niciodata nu am inteles pornirea de a-si nega propriile calitati, vorbesc de cele de care nu era sigura, pe care le respingea uneori violent. Cineva a spus, nu stiu cine, poate candva o sa ma interesez, ca daca nu exista asteptari nu exista nici dezamagiri. Inteleapta vorba, e adevarat, dar nu-i prea gasesc rostul caci, in pofida avertismentului, pentru cei mai multi oameni viata chiar este un sir lung de asteptari si dezamagiri.  Altcineva al carui nume de data asta il stiu, a clarificat nelamurirea mea numindu-si unul din romanele scrise "Marile Sperante". Daca nu exista mari asteptari nu exista nici mari dezamagiri. Acum sunt multumit.

   Cu un gest neglijent si-a aranjat ochelarii. O miscare comuna, banala, care trece neobservata. Nu si pentru un ochi inchis. Acesta functioneaza ca o camera de luat vederi, surprinde imaginea si o imortalizeaza pentru ca apoi sa o poata prelucra in liniste. O incetineste, o mareste sau o micsoreaza si o opreste pentru a studia detaliile. In timp ce mana urca spre ochelari, ochiul-camera urca si el pe antebrat, se roteste pentru a observa mai bine nervurile mainii, apoi, printr-o miscare brusca aduce in prim-plan degetele stranse buchet pentru a prinde rama. Pentru o fractiune de secunda retina imi este orbita de o raza de lumina dar nu apuc sa-i descopar provenienta caci mana si-a inceput deja coborarea. Secventa aceasta rapida ma lasa usor descumpanit. In timpul ascensiunii imaginate, un constient paralel facuse o analogie, oarecum fireasca, cu escaladarea unui pisc. Ma pregatisem pentru momentul culminant, eram gata sa infig steagul in varful pe care tocmai il cucerisem si care se afla acum la picioarele mele si sa-l descriu asa cum se cuvine, vazut de sus. Dar celalalt constient, constientul-observator, a decis altfel, iar mana n-a zabovit pe rama pentru a fi admirata ci s-a retras imediat, odihnindu-se acum pe coapsa dreapta. Din analogia mea aproape spulberata nu mai ramasese decat coborarea, rapida, lipsita de glorie, lipsita de importanta. Desi nu am fost niciodata atras de alpinism, datorita probabil fricii de inaltime care mi-a aparut la 16 ani, la scurt timp dupa ce parintii mei schimbasera apartamentul de la etajul zece pe o confortabila casa, am privit mereu cu interes filmele si documentarele pe aceasta tema, remarcand ca in toate expeditiile lipsite de evenimente tragice coborarea era aproape ignorata. Nu m-am rezumat la aceasta remarca, am mers mai departe, ajungand la scenarii aproape comice, in care, dupa ce striveam sub talpa semetia varfului, eram ridicat de un elicopter si repus in siguranta pe un aeroport intesat de admiratori. Muntele era deja infrant, la ce bun sa te mai expui unui risc inutil coborand pe aceeasi cale? Spectaculozitatea unei coborari, cand apare, se datoreaza exclusiv, se confunda chiar, cu dramatismul ei. Nu mai exista o lupta de la egal la egal intre om si stanca ci doar un tur de onoare facut de un invingator pe o pista pe care organizatorii au uitat obstacolele. Groteasca imagine dar, ah, cat de reala, cat de cunoscuta imi pare mie, celui care de doi ani se prabuseste fara oprire, zgariind timpul in incercarea de a se opri, umilindu-se, rugandu-se, implorand destinul sa-i scoata in cale o coapsa pentru a se odihni.

   Stop-cadru: mana cu degetele perfect intinse. cu unghiile taiate drept, exact la lungimea potrivita, respectand un raport numai de ea stiut. Uneori, in timpul nesfarsitelor noastre discutii despre orisice, isi studia unghiile, o cochetarie destul de obisnuita pentru o femeie atenta la infatisarea sa, si miscarea asta ii arcuia degetele pe spate creind un fel de cupa minuscula din care imi inchipuiam ca mi-ar putea da sa beau sampanie sau otrava, niciodata altceva. E doar un nesemnificativ exemplu, pentru ca nu a existat ocazie in care, privindu-i intamplator mainile, sa nu sfarsesc admirandu-i-le. Fara discutie, ii adoram trupul, dar mainile i le idolatrizam. Nu era un fetis, nu le cautam atingerea mai mult decat ar fi fost normal, nu le iscodeam pe furis, era doar amestecul de uimire si fascinatie pe care il simte oricine in fata unui lucru desavarsit. Si, ca pentru orice lucru de o frumusete rara, cuvintele nu sunt indeajuns de expresive. Incerc sa-i descriu degetele si singurele care imi vin in minte sunt "lungi" si "subtiri" iar aici ma blochez, apoi intru intr-un fel de vartej de expresii, metafore, comparatii din care nu ma pot hotara sa aleg si care dispar rand pe rand, lasandu-ma cu aceleasi doua obsedante cuvinte. Intr-o seara, cuprins de frustrare, mi-am rascolit biblioteca in cautarea unor descrieri care sa ma multumeasca. Dimineata m-a gasit pe jos pe un pat de carti, fixand cu o privire goala tavanul. Prima raza de soare care m-a atins mi-a adus si ideea izbavitoare: orice descriere era insuficienta, solutia era sa imaginez un personaj a carui intreaga existenta sa serveasca unui singur scop. Urma sa creez o femeie care sa-mi foloseasca numai ca termen de comparatie, sa creez o frantuzoaica numita Diane de Poitiers, sa zicem, si asta numai ca sa pot spune: "mainile ei erau ca Diane de Poitiers".

   Nici macar o secunda nu m-am gandit ca personajul respectiv poate fi altceva decat o curtezana, am stiut asta pur si simplu. Dar, cu cat inaintezi in varsta, instinctele bune, si aici ma refer la instinctele psihicului, la alegerile pe care le faci fara a cumpani, "simtimd" ca sunt bune, inceteaza a mai fi doar reactii corecte ale mintii, de fapt ele pornesc dintr-o complexa retea subterana de informatii culese si analizate in prealabil, suma acestor informatii fiind definita drept eruditie. Inainte s-o cunosc, impresia pe care mi-o facusem despre curtezane era vaga, imprecisa si mai ales total eronata. Spre rusinea mea, eram la fel de incuiat si superficial ca un mic burghez crescut si educat intr-un mic orasel de provincie in spiritul unei pseudomorale nocive. Principiile acestei morale te indemnau sa acuzi si sa te dezici de tot ceea ce iesea din sfera unei normalitati extrem de stricte, sfera ce ingloba, cum se potea altfel, doar lucrurile pe care le-ai facut sau le puteai face si tu. Cei pe care nenorocul sau lipsa de vointa ii fortau sa ramana in interiorul acestui cadru, evoluau invariabil spre faza terminala, ultima statie de pe traseul acestei  educatii gaunoase: perfecta mediocritate. A fost fascinatia ei pentru curtezane, au fost povestirile ei despre Traviata, Marquise de Pompadour, cele care m-au scos din blazarea atat de familiara semidoctului. "Curtezana? O prostituata de lux ale carei fapte sunt cu atat mai condamnabile cu cat ea, se presupune, isi asuma de bunavoie acest rol." - iata de unde am pornit. Apoi, sub influienta cuvintelor ei, am inceput sa dezgrop dinlauntrul meu temporale evadari  de sub pumnul de fier al comunului din perioada adolescentei, slefuindu-le cu dalta maturitatii. descoperind cu surpriza noua infatisare pe care le luau fiintele ce le huleam cu atata usurinta inainte. Am inceput sa admir puterea lor de a lupta impotriva stigmatului ce le insotea pretutindeni, rafinamentul, eleganta, cunoasterea de care dadeau dovada intr-un domeniu inaccesibil multora, alchimia placerii. Avusesem partial dreptate, isi asumau constient un rol, insa cu totul altul decat cel pe care mi-l imaginasem eu. Isi puneau pe umeri sarcina de a da culoare unei societati terne stiind prea bine ca facand acest lucru vor sfarsi prin a fi dispretuite tocmai de societatea pe care o salvau din ghearele neiertatoare ale monotoniei. Dar cel mai mult am apreciat modul lor de a iubi. Pe de o parte, trebuind sa stie cum sa ofere placeri barbatilor, ajungeau sa-i cunoasca mai bine decat orice alta femeie. Pe de alta erau nevoite sa caute si sa izoleze dintr-un tot neplacut, acele mici lucruri ce le faceau lor insele placere. Cand reuseau sa gaseasca aceste mici lucruri intr-un singur barbat, se abandonau lui cu o devotiune rar intalnita, daruindu-i tot ce acumulasera inainte de aparitia lui, oferindu-i o fericire unica. In tot acest tablou incantator, nu exista decta o singura umbra, atat de amenintatoare insa, incat m-a facut sa nu-mi doresc o curtezana: reactia lor in momentele de criza. Atunci cand ne simtim tradati de un principiu, avem tendinta sau, mult mai corect, in acest caz specific, suntem obligati sa ne intoarcem la ceea ce am avut inainte de a ne supune lui. Ori pentru o curtezana asta insemna reintoarcerea la viata de dinaintea aparitiei barbatului iubit, revenind la statutul de instrument al placerii pe care cei cu bani sau cu nume il puteau folosi dupa bunul plac. Ii intelegeam teribila drama , suferinta pe care trebuie sa o fi resimtit atunci cand, cu iubirea sfaramata, relua o viata repudiata fara urma de regret cu ceva timp in urma. Dar dupa un calcul morbid al probabilitatilor, sansa ca ea sa comita un gest ireparabil mi s-a parut prea mare. Cu toata transformarea mea, cu toata toleranta nou dobandita, numai riscul ca o criza temporara sa ia aceasta turnura mi s-a parut insuportabil, lasandu-ma intr-o dilema fara rezolvare: voiam o femeie care sa ma iubeasca asemeni unei curtezane, fara sa fi fost, insa, una dintre ele.

   Sclipirea! Ramele! Roma! Gasind raspunsul, gandul mi s-a reintors la acea scaparare pe care o vazusem cand si-a aranjat ochelarii. Ramele ochelarilor aveau montate pe fiecare laterala doua mici pietre, nu mai stiu daca erau diamante sau imitatii de zircon, si mai mult ca sigur in una dintre ele se reflectase lumina care ma intrigase ceva mai inainte. Odata starnite, amintirile au inceput sa curga nestingherite, din suvoiul lor aparand imagini pe care le constientizez pentru prima data: paienjenisul de stradute in care ne-am pierdut inainte de a ajunge sa coboram obositi panta usoara a uneia dintre ele, magazinul de imbracaminte al unor arabi, cu haine de proasta calitate si de o uratenie parca voita, faptul ca, la un moment dat, ne-am tinut de mana cum nu o mai facusem demult, expresia degajata de pe fata ei cand rostea: "Uite ce rame frumoase, hai sa intram". Am intrat pe usa deja deschisa fiind intampinati de o vanzatoare in varsta care, desi sfarsitul zilei de munca nu era departe, mai reusea inca sa-si pastreze zambetul pe fata si aerul de gazda primitoare. La scurt timp a aparut inca o femeie, mult mai tanara, probabil fiica ei aflata in perioada de ucenicie. Cum ea vorbea foarte bine italiana, chiar am avut de multe ori senzatia ca e limba ei preferata desi nu era nici a tarii natale, nici a celei de adoptie, comunicarea nu a fost deloc o problema pentru ele, eu multumindu-ma sa privesc in jur, sa probez din modelele barbatesti agatate pe peretele din dreapta, imediat langa intrare, si din cand in cand sa-mi exprim parerea despre cele pe care le proba ea. Eram atat de obisnuit cu imaginea asta si totusi nu inceta sa ma incante. Oriunde intram, prezenta ei se facea imediat simtita, umplea locul cu naturaletea ei, cu o verva molipsitoare care transforma activitatile cele mai banale in adevarate sarbatori. Colindatul prin magazine a fost unul din lururile care ne-a unit, unul din acele lucruri care s-a intamplat ca amandoi sa il includem in atat de raspandita, si in acelasi timp, atat de personala categorie: "micile placeri ale vietii". Desi pare neobisnuit pentru un barbat, cumparaturile nu mi se pareau deloc o corvoada. Chiar mai mult, ceea ce ma scotea total din tipar era faptul ca anumite momente le savuram cu o intensitate aproape feminina. Dar stau acum si ma gandesc, oare as mai fi spus aceleasi lucruri daca ea nu ar fi existat? Pate ca da, insa ar fi fost o afirmatie searbada, simpla scoatere in evidenta a unei calitati lipsite de insemnatate. N-as fi cunoscut niciodata bucuria pe care o transmitea cand, imbracata intr-un lucru nou-nout, se simtea privita si admirata. N-as fi ajuns niciodata sa-i soptesc intr-o cabina de proba, innebunit de dorinta, in timp ce-mi plimbam mainile pe trupul ei gol: "Brbatii care nu merg la cumparaturi sunt niste idioti.Trebuie sa fii idiot sa pierzi asa ceva." N-as fi ajuns niciodata sa stau pe un scaun intr-un mic magazin din Roma, infruptandu-ma nesatios din frumusetea iubitei mele.

   Ha! Idilica imagine, pastoral urbana, plina de poezie. Dar realitatea? Probabil in momentul asta isi aranjeaza aceeasi ochelari cu doua pietre pe fiecare laterala, pregatindu-se sa rasfoiasca o carte. Realitatea este ca acum sunt la mii de kilometri distanta de ea, si nici macar lucru asta nu are dram de importanta pentru ca in urma cu doua zile ne-am despartit pentru totdeauna. Acum doua zile am sarutat pentru ultima oara femeia pe care, chiar in acest moment simt ca o iubesc nebuneste.

                                                   Capitolul 2

Am deschis ochii. Era deja septembrie...

*