Skip to main content

Pe trotuar

Ora prânzului.

O Genevă mohorâtă, fără lumină, scârţâit de tramvaie, huruit de motociclete grăbite, maşini, sunete familiare oricărui citadin care se respectă.

Trag un palton în grabă, mă gândesc că fir-aş!, urăsc să mănânc singură da' şi stomacul meu urăşte golul la rândul lui, aşa că dau să plec. Mai trag un fular, aşa, de backup. Încă un oftat şi gata. Ies.

 

În colţ, ea, stătea chircită.

Întinde mâna din când în când. Atunci când i se pare că unul sau altul s-ar fi apropiat mai mult.

O strânge repede la loc în poală sub câteva şorţuri murdare.

Îşi aţinteşte privirea în pământ şi ascultă paşii grăbiţi ai trecătorilor.

 

Nu am cash. Mă simt ca dracu' să intru aşa pe lângă ea.

Bag şi eu privirea în pământ şi mă gândesc că mă revanşez la ieşire.

Ea, cu urechile la pândă, ridică ochii şi mâna repede.

Eu, fac acelaşi lucru, dar în sens invers.

Parcă-mi trece şi foamea. Mă simt nasol de tot. E ceva care nu merge în toată scena. Ca într-un film prost.

 

Înăuntru cald şi lumină.

Scot cardul şi-l dau vânzătoarei.

Aceasta, îl ia şi se uită la mine.

Eu nimic. Ah, da, vroiam ceva cald, bun. Ce aveţi bun ?

Tipa, mormânt. Cu cardul meu în mână.

Ok, daţi-mi o cafea. Cu lapte. Şi tarte. Care ştiţi dumneavoastră !

- Ici ou à l'emporter ?

Îi fac semn că le iau cu mine.

 

Ies şi mă uit cu mai puţină sfială în colţul din dreapta al uşii.

Ea ridică din nou privirea şi mâna. Concomitent.

Îi întind maşinal cele două pungi. Aveţi grijă, sunt fierbinţi.

Le apucă uşor nedumerită. Scoate şi cealaltă mână şi o pune pe punga cu cafea.

Insist. E păcat să se răcească.

Ridică privirea. De data asta spre ochii mei. Zâmbeşte. Cu toată faţa.

- Fătucă, bine mi-ai făcut, că tare mi-au îngheţat mâinile. Le ţin colea să se încălzească un pic.

Simt că alunec. Închid ochii. Tre' să plec repede, că altfel nu garantez cu echilibrul.

- Să mai vii când mai poţi! Promit că mănânc tot !

Tre' să fug. Cât mai repede. Zâmbesc prosteşte. Mă ridic şi o iau înapoi spre birou.

 

O iau pe trotuarul meu. Bag mâinile în buzunar că parcă îmi sunt de gheaţă dintr-o dată. Îmi amintesc de ce venisem, cum am plecat, de scrâşnitul din dinţi, de huruitul tramvaielor şi-mi vine să-mi dau o palmă. Dar mâna îmi rămâne în buzunar, îngheţată.

 

Alexandra Marinescu, Geneva

 

 

Giorgia Fri, 01/28/2011 - 19:38

Buna Alexandra si bine ai venit pe casa-romanilor ;)Am citit cu interes textul dar trebuie sa recunosc ca nu mi-a picat fisa: de ce iti venea sa-ti tragi o plama ? Iarta-mi naivitatea :) Giorgia

atenamariasandulescu Sat, 01/29/2011 - 00:04

   E vineri seara si tot navigand pe pagini de internet am ajuns fara a-mi propune sa citesc eseul tau Alexandra.Cred ca ai plecat de mult sau ai uitat ce insemna acasa, poate ai trait cu senzatia ca o data ajunsa acolo, intr-o societate evoluata nu vei mai vedea amaraciunea lasata acasa, pe trotuarul din fata magazinului cu alimente.  Iata ce am eu sa iti povestesc despre tristetea fiecarei zile pe care o petrec aici:  In luna decembrie am avut o vacanta in Elvetia in vizita la o prietena in Zurich si la varul meu in Geneva... a fost minunat sa imi incarc bateriile si revenind pe plaiuri mioritice cu frigideru' gol,am decis sa fac o vizita intr-o piata destul de populara si nu costitisitoare din Bucuresti. Ma plimbam printre galantarele cu carne si ma bucuram comparand preturile carnurilor cu preturile elvetiene...la un moment dat in fata mea un domn inalt in varsta, cu parul alb, pasea incet contempland fiecare raft cu preparate de carne, l-am depasit... apoi am revenit iar... el venea in urma mea incet.. incaltat cu niste pantofi ce parca erau imprumutati de la cineva cu multe numere mai mari decat masura lui, cu un pantalon bleumarin de calitate, ros de vreme, cu un palton larg si lung la maneci ce parea tot de imprumut. Ridic ochii catre acest om cu parul alb si neingrijit insa foarte curat si ce vad, doi ochi mari, neobisnuit de mari ce parca se scurgeau de pofta pe bucatile de carne si mezeluri expuse frumos in galantare, ma apropii si il intreb sfios incercand sa nu jignesc daca il pot ajuta cu ceva, nu imi raspunde. Un macelar tanar si grasun imi face semn, ma apropii si imi zice:- D'soara il stiu de mult, e profesor de filozofie, sta pe aici pe aproape si a ramas singur pe lume, are pensie 6 milioane, acu e sfarsitu' lunii si pana ia pensia nu mai are bani, zice ca se satura cand se uita in galantare si mai sunt clienti care ii mai dau cate un carnat, o felie de parizer... Simt cum imi fuge pamantul de sub picioare, cum un vajait imi astupa auzul... imi revin si rog vanzatoru sa imi puna cate putin din toate si face un pachet pe care ma grabesc sa il dau batranului cu parul alb. Pe moment nu stie ce sa zica, cum sa reactioneze, se balbaie, eu sa il scap de penibilul primirii unei pomeni, zic sa manance cu pofta si plec in graba... nu inainte de a fi prinsa de maini de catre batran cu maini mari, odata puternice ...care incepe sa mi le sarute si cu un glas sfarsit sa zica ca nu l-am last sa moara de foame pana cand va lua pensia.... Am plecat val-vartej... nu am mai facut cumparaturile... a fost o trezire brutala la realitatea de acasa dupa ce am vizitat lumea civilizata din Elvetia... Atena Bucuresti  

AbraMack Sat, 01/29/2011 - 00:36

În primul rând, Alexandra, felicitări pentru text! Tare fain așternut!Mai apoi... tristețea asta îmi sună, ÎNCĂ, cunoscut! "- Să mai vii când mai poţi! Promit că mănânc tot !" - iată asemănarea dintre bătrâni și copii!Naivitatea de care dau dovadă în atașamentul simplu față de cineva necunoscut... O bucată de pâine, o cafă, o bomboană și respectul e câștigat! Îmi pare rău pentru experiența ta... Sufletele se golesc brusc atunci când la  "O Genevă mohorâtă, fără lumină, scârţâit de tramvaie, huruit de motociclete grăbite, maşini, sunete familiare oricărui citadin care se respectă", se adaugă o suferință în plus!!!! Sper să apară soarele cât de curând în Geneva iar cafa să devină, dintr-o dată, gratuită! Felicitări, încă o dată, Alexandra pentru...cuvinte!

AlexandraM Sat, 01/29/2011 - 02:41

 Raspunsurile primite la o nota recenta, scrisa in graba si "la cald" m-au pus pe ganduri. E bine, cred, sa scrii, sub impulsul primei impresii, nefiltrate de vreo regula sau de propriul simt critic. In acelasi timp, reactiile din exterior te obliga sa revii, sa-ti structurezi propriile ganduri, sa-ti analizezi reactiile. Ma tot gandeam zilele astea la ce folosesc blogurile sau formele actuale de transmitere a informatiei. Uite ca deja gasii un raspuns, care mie, personal, imi convine. Relatam pe scurt si concis o intamplare aparent anodina din propriul cotidian : intalnirea cu o cersetoare romanca pe strazile Genevei si reactia psiho-somatica resimtita in urma acestui moment.  Daca ar fi necesara o descriere vizuala a momentelor de genul acesta (caci sunt convinsa de faptul ca mai toti  dintre noi avem parte de ele si le percepem ca atare) as spune ca aduc mult cu fotografiile de strada, care, intr-o singura miscare a obiectivului, pe o unica pagina, surprind povesti intregi. Te uiti la fotografie si viata celor "surprinsi "in ea iti trece prin fata ochilor. Indecenta unui moment care face ca totul sa aibe un sens, sa se dezveleasca impudic inainte ochilor tai. Sunt de acord ca saracie exista peste tot. Mizerie umana, cat cuprinde. Nu conteaza in ce tara esti, nici macar "gradul de civilizatie" al locului. Diferenta consta in "moment". Poti trece zilnic pe langa cersetori, si aici, in Geneva, si, poate cu si mai mare probabilittae, in Romania. Poti da cativa banuti, chiar si ceva de mancare. Viata ta si a lor merge mai departe, fiecare pe fagasul ei normal. E de ajuns sa se stranga toate conditiile pentru ca un gest pe care l-ai facut poate si in trecut, sa devina " fotografia" ta. Sa te scoata din amorteala si sa te scuture bine. Asta s-a intamplat probabil si in cazul meu.Privirea si gestul unui om flamand, inghetat de frig, in lupta concreta si permanenta cu viata au daramat intr-o secunda depresia mea de citadin cu "probleme", dezamagit de oameni, sictirit din cauza unor nimicuri cotidiene. Comparatia situatiilor noastre m-a facut sa-mi fie rusine de mine. Poate suna foarte dostoievskian ce spun, dar in acel moment, m-am simtit ultimul om in fata acestei femei impovarate de griji reale, griji asupra carora nici nu ar fi avut timp sa zaboveasca mai mult,  sa si le transforme in "depresii" pentru ca stia ca imediat o vor napadi altele carora va trebui sa le faca fata. Am cateodata impresia ca "civilizatia" nu numai ca ne face indiferenti in fata problemelor celorlalti - obligandu-ne sa ne concentram excesiv asupra propriei persoane, dar, si asta mi se pare cel mai trist, in lipsa grijilor primare, de supravietuire, ne indreptam spre superficialitate...si implicit spre depresie... Confortul castigat, de care ne bucuram atat, si fara de care nu  am putea concepe propria existenta, are un pret foarte mare. Romania inca reprezinta pentru mine sursa de realitate atat de necesara. Scenele de genul celei descrise anterior fac parte din peisaj. Tulburarea, si chiar tristetea provocaea de vederea unui batran, profesor de filosofie, care se uita flamand la carnea din magazin fara sa-si permita sa si-o cumpere, e benefica. In momentele acelea realizez maretia lui si ma rusinez de nerecunostinta mea. In comparatie cu el, nu am voie, e imoral, sa fiu deprimata, sa injur soarta ! Consider ca, noi, cei din est, inca avem acest "ceva in plus", acest dar nepretuit de a vedea ambele parti ale barierei. Sufleteste, suntem mai bine innarmati decat vesticul, care nu are cum sa perceapa toate aspectele unei existente ca cea a cersetoarei mele. Nu are cum sa isi dea seama ca problemele lui, legate poate de facturile prea mari la asigurare, de seful intolerant sau de despartirea de vreo iubita, sunt atat de mici pe langa drama batranului din magazin! Si prin urmare nu va reusi, nici macar pentru alea cateva secunde, sa "iasa" din propria piele, sa vada mai departe de el.  Elvetia Romania ? Ambele optiuni implica renuntari. Si asa va fi mult timp de acum incolo. E un avantaj totusi, odata constient de ele, sa traiesti experienta celor doua. Iti da ceva in plus fata de ceilalti.