plimbându-mă prin amintiri... compar...

plimbându-mă prin amintiri... compar...

Trimis de iulia7popescu la Sâm, 11/06/2010 - 00:34

Mă numesc... nu contează. Am... nici asta nu contează. Sunt... sau vin... nu, nici asta nu contează. 

Și totuși... dacă doresc să mă afirm, fie aceasta social, politic sau banal... ar cam trebui să se știe și cum mă cheamă, și câți ani am și cine sunt și de unde vin.

 

Sărind peste aceste amănunte, și ignorând o mare parte din ele, mulți dintre noi ne afirmăm. O altă parte dintre noi (și aceasta nefiind prea mică) confirmă această afirmare. Se găsește câte un individ, mai ”dezghețat” sau mai experimentat, sau mai ranchiunos, poate chiar frustrat, care să conteste sub o formă sau alta această afirmare... Însă aceasta nu se întâmplă des, în orice caz nu în occident. Ei bine... în România era cu totul altfel. Și poate că încă este. 

 

Îmi aduc aminte că aveam 17 ani. Aproape un deceniu în urmă. Nu am nici o poză de atunci... ce păcat. În acea privire blândă se puteau citi multe... însă ceea ce se citea cel mai des era nesiguranța și naivitatea. Dorința și ambiția veneau și ele însă cu greu găseau momentul a se face văzute. Ei bine atunci am scris primele mele articole. De ce? Pentru că pe vremea aceea... descoperisem cum este să fii îndrăgostit. Și cum credeam că băieților le plac fetele puternice... vroiam și eu să devin, deși eram. Haios... și trist... surtout trist. Ei bine, atunci am redactat primele reviste școlare. Atunci am învățat să jonglez cu Microsoft Office, atunci am învățat să bat la uși și să spun ce doresc, atunci am învățat și că în jurnalism nu avem prea multe principii. Lucru foarte important, atunci mi-am spus că nu voi fii vreodată jurnalistă... pentru că natura postului nu mi se potrivea. Eram mult prea timidă. Cine-ar fii spus? Sau cine-ar spune? 

 

Astăzi, îmi aduc aminte că nu foarte de mult o cunoștință mă întreba ce am făcut anul trecut de Revelion. Prefăcându-mă că virgulă caut prin amintiri, eu de fapt îmi puneam în ordine povestea și odată toate amănuntele fiind puse la punct..., îi răspund: ”Da... de Anul Nou am fost la Montreux. Montreux New Year... știi tu... chestia aia unde toată lumea se îmbracă în alb...”. Povestea a continuat și a ținut ascultătoarea mea ocupată și atentă un timp de... nu contează. Povestea spunea că eu m-am dus la Montreux, pentru că așa mi-am pus în plan, chiar dacă am fost singură, fără să cunosc personne, și că mi-am făcut ceva cunoștințe, contacte, din întâmplare și așa mai departe. Ei bine la 17 ani cu siguranță nu puteam face asta. Și nu numai atât. La vârsta pe care acum o am acum cu siguranță nu aș putea face asta în România. Nu pentru că în Ro nu există Montreux. Ci pentru că în Ro... societatea este ori contra ori pro. Contra este frecvent și chiar mult prea frecvent. Însă pro... mai ales pentru un individ singur, care nu prezintă nimic și cu atât mai puțin reprezintă... grele șanse.

 

Și tot hoinărind prin amintiri, de pe diverse meleaguri geografice precum și temporare... compar și critic. Compar și critic nu numai societăți, mentalități, ci și dorințe, viziuni, posibilități, ocazii folosite sau ratate. Culmea este că aceasta doare. Această confruntare a unui timp trecut cu un timp prezent, cu particularitățile de rigoare... nu numai că doare, este ca și cum durerea ar fii existat dintotdeauna iar această plimbare în zig-zag între trecut și prezent nu face decât să dea la o parte o perdea. Necesar ori nu este inevitabil. Atâta timp cât suntem umani... cred că este inevitabil. 

 

Ei bine, iată-mă acum în spatele biroului meu. La 2000 și ceva km distanță de plaiul mioritic. Al meu, al tău, al ori și cui. Și la un deceniu distanță de acea vârstă de 17 ani. Ce s-a schimbat? Atitudinea, 

Add comment

Autentificare sau înregistrare pentru a posta comentarii

 


 Despre noi    Termeni de utilizare    Abonarea la ştiri    Donaţii    Implică-te şi tu!    Contact         Hosting by