România şi Elveţia, periferia şi centrul Europei

Distanţele dintre România şi Elveţia nu sunt chiar atât de mari, nici în spaţiu, nici în timp. Fiecare dintre cele două ţări şi-a jucat bine rolul de centru şi periferie al Europei, într-o evidentă complementaritate, nu numai pe plan economic şi politic, dar şi pe cel cultural şi spiritual. Istoria construcţiei europene nu poate face abstracţie de relaţiile care există de multă vreme între cele două naţiuni ce completează, fie şi numai sub prisma geografică, imaginea continentului. Cât de pregătit este centrul în a-şi recunoaşte periferia ? Aceasta ar putea fi semnificaţia cea mai importantă a votării din 8 februarie din Elveţia, privind extinderea liberei circulaţii pentru România şi Bulgaria.
 
Situată către limitele orientale ale Europei, România a resimţit întotdeauna importanţa şi binefacerile ideii europene. Principatele române unite, eliberate de dubla asuprire a suzeranităţii turceşti şi a protectoratului rusesc, şi-au găsit în secolul al XIX-lea un nou curs, sub egida europeană. După cel de-al doilea Război Mondial, separarea arbitrară făcută în defavoarea Europei a antrenat pierderea libertăţilor şi a indendenţei ţării, regăsite abia în 1989. Astăzi România îşi concretizează visul de a face parte din marea familie europeană, un vis apărat de vechi precursori: Aurel Popovici, apostolul federalismului danubian; Tache Ionescu, cel care de la 1914 considera că tulburările europene se vor sfârşi odată cu fondarea Statelor Unite ale Europei; Nicolae Titulescu, a cărui viaţă a fost consacrată realizării securităţii colective şi a ordinului politic unitar; Iuliu Maniu, care a repetat neostenit că nu există salvare nici pentru statele mici, şi nici pentru cele mari ale Europei, în afara uniunii şi federalismului.

În 1948, după ce a avut loc Congresul european de la La Haye, Grigore Gafencu, fostul ministru de externe al României, înfiinţa, la Geneva, Gruparea Română pentru Europa unită, împreună cu alţi exilaţi ai comunismului stabiliţi în Elveţia, pentru a contribui la eforturile unificării europene.  Acest grup avea ca scop reunirea tuturor românilor care puteau să-şi exprime liber credinţa în ideea europeană: "Grupul nostru va stabili legături cu Mişcarea pentru o Europă unită şi se va strădui să reprezinte şi să apere voinţa şi interesele reale ale poporului român, până în ziua în care România, din nou liberă şi democratică, va fi chemată să-şi reia locul în comunitatea europeană". Astfel era văzută cauza română legată de cauza europeană, în baza tuturor motivelor pentru care poporul român a considerat întotdeauna că ideea europeană conţinea pentru el o garanţie a ordinii şi libertăţii. Ziarul "Journal de Genève" avea să publice, în contextul istoric al împărţirii Europei, unul dintre articolele de referinţă ale lui G. Gafencu: "Conflictul celor două principii: cel al echilibrului şi cel al împărţirii în zone de influenţă."

Trei decenii înainte, în 1919, un alt român care avea să devină câţiva ani mai târziu, ca mulţi alţii, un scriitor francez de origine română, Panait Istrati, semna primul său articol în limba franceză, pe care o învăţase în Elveţia. Jurnalul din Geneva, "La Feuille", avea să dea glas reactivităţii celui care, la acea epocă, apăra interesele poporului român de pe poziţii de stânga, în contextul unificării române din 1918. Geneva este deci rampa sa de lansare pe plan internaţional ca om de litere care încearcă, înainte de toate, să se implice, nu să se afirme. Elveţia devine pentru el, timp de patru ani, leagănul francez al scriiturii sale. Aici redactează primul său manuscris francez "Evadatul de peste Rhin", datat ianuarie 1918, pentru o revistă elveţiană. În ciuda dificultăţilor materiale, care-l vor însoţi de altfel toată viaţa, anii elveţieni vor rămâne pentru Panait Istrati, mare scriitor al secolului al XX-lea, un spaţiu al libertăţii şi al speranţei.

Între cele două războie mondiale, Elveţia găzduieşte o altă mare personalitate a culturii române, de acestă dată în calitate de diplomat şi nu de exilat. Este vorba despre poetul, filozoful şi teologianul Lucian Blaga, doctor în litere şi filozofie al Universităţii din Viena, care soseşte la Berna ca ataşat de presă în 1928, rămânând până în 1932. A doua oară va reveni doar pentru un an, între 1937 şi 1938. Confederazzia Elveţiană este ţara unde scriitorul a dat tot ce a fost mai bun din întreaga sa carieră diplomatică. Aceasta pentru că, înainte de toate, Elveţia i-a plăcut, "un peisaj mai minunat decât tot ce am visat", spune el, şi mai ales Berna, despre care afirma: "oraşul pe care în subconştient l-am visat pentru mine". În al doilea rând, pentru că Elveţia avea să-i ofere posibilitatea unor bogate schimburi culturale. Aici traduce şi publică în ziare şi reviste poemele unor importanţi scriitori români (Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea, Ion Pilat, Adrian Maniu, Demostene Botez), numeroase articole literare şi chiar un volum antologic de folclor, de la bocete şi colinde la balade şi doine. Împreună cu marea actriţă elveţiană Thea Maria Lenz, organizează recitaluri de poezie şi proză românească la Berna, Berlin şi Viena. Pentru Lucian Blaga, Elveţia reprezintă de asemenea un spaţiu ce respiră libertate, lucru pe care îl resimte şi datorita presei. "Pe cât de rezervată, pe atât de cinstită, presa elveţiană e totdeauna gata să publice articole-răspunsuri", consemnează diplomatul într-un raport pentru Ministerul român de externe, adaugând: "A încerca să plasezi "în masa" articole şi informaţiuni în presa din Elveţia, unde orice propagandă a fost grav compromisă în timpul războiului, înseamna a încerca imposibilul".

Lista românilor care au îmbogăţit Elveţia prin creativitatea lor, care au iubit-o şi de care au fost atraşi, cum numai periferia poate că este atrasă de către centru, este lungă. Cu siguranţă că nu doar întâmplarea a făcut ca una dintre cărţile lui Mircea Eliade, mare istoric al religiilor de origine română, "Psihologia şi istoria religiilor. A propos de simbolismul centrului" a fost publicată la Zürich, în 1951, ca urmare a întâlnirilor Eranos fondate de Carl Gustav Jung la Ascona, în Elveţia, pe care autorul le frecventa în mod regulat. Cea mai celebră dintre lucrările sale, "Sacrul şi Profanul" a fost scrisă de asemenea în perioada acestor ani de pendulări în spaţiul elveţian.

România doreşte astăzi să-şi reia locul în comunitatea europeană, făcând parte din uniunea celor 27. Ea tinde să-şi regăsească echilibrul pe continent şi raporturile pierdute cu celelalte ţări europene.

Între Elveţia şi România, suita logică a faptelor arată că nu respingerea defineşte raporturile dintre ele, ci atracţia.
 

Surse:
Arhivele istorice ale Uniunii Europene, Florenţa, Villa II Pogiolo. DEP. Mişcarea europeană. ME 1179.
Arhivele MAE. Raport transmis de Lucian Blaga către Direcţia Presă şi Informaţii, 17 februarie 1939.
 

Simona Rădulică Montserrat
Corespondenta "Adevărul" în Elveţia