Şi dacă ramuri bat în geam şi oamenii la uşă

 ...e ca părerea mea s-o-mpart direct sau mai pe după mână."

Ştiu că sunt o profană. Denaturez frumoasele, veşnicile, minunatele (ş.a.m.d ) versuri ale inegalabilului poet român Mihai Eminescu. La fel, "mai pe după mână" nu-şi are originea în frumosul izvor al limbii române. Sau poate da ? Prin saşi ? Habar nu am, de altfel nici nu-mi pasă. Varianta în germană sună aşa: "hinter vorgehaltener Hand". Ce se petrece direct sau mai după mână care să aibă vreo legătură cu aspectul social al Elveţiei şi să fie atât de demn a-mi acapara atenţia pentru câteva minute ? Pur şi simplu o banală bătaie la uşă.


Am câteva prietene elveţiene pe care am reuşit să le "corup". Am reuşit să le insuflu acea atitudine românească de ospitalitate spontană. Abea ieri  am constatat ce mare greşeală am facut. Concret,  în România, exista acea ospitalitate bine cunoscută, a gazdei surprinse de musafirul nepoftit. Am scris special "exista" pentru că acum nu ştiu dacă ea mai există. Mai ales în oraşele mari cum este Bucureştiul parca nu-mi pot imagina că mai este posibil să baţi pur şi simplu la uşa cuiva, fie privat, fie birou, fără ca să te anunţi înainte cu suficient de mult timp. În ciuda faptului că practica era cea descrisă mai sus, acasă eu am primit altă educaţie: nu deschid uşa la oamenii neanunţaţi.

Stabilită în Elveţia am constatat că obiceiul de-a apărea pur şi simplu la uşa cuiva aici nu există. Se sună în prealabil, se discută pe lângă subiect, ca apoi, spontan să apară o invitaţie la masă sau la o prăjitură. Celebrul tabiet german: "Kaffee und Kuchen". Musafirii  vin însă de obicei cu "mâna goală". Cel puţin dacă sunt elveţieni. E ceva normal, e ceva obişnuit, dar diferit de practica din România. De obicei acolo, spontan sau nu, când faci o vizită cuiva, fie duci o băutură, un buchet de flori sau pur şi simplu o mică "atenţie". Poate după modelul francez, galant: o floare pentru distinsa gazdă şi o sticlă de vin pentru venerabilul domn, dacă el există.

Concluzia: m-am adaptat. În România bat pur şi simplu la uşă, nu mereu, dar destul de des. În Elveţia practic tatonarea absurdă. De ceva timp însă mi-am uitat bunele maniere. Am obosit să mă adaptez aşa încât mi-am adaptat prietenele. Până duminică, când a sunat una din ele la uşa, pe cât de spontan pe atât de nedumerită de ce nu reacţionez ca de obicei, plină de entuziasm . De ce nu ? Păi simplu, încă dormeam, mă simţeam rău, să fi tunat sau fulgerat eu din pat nu coboram. Am fost însă nevoită să joc rolul gazdei încântate de vizită. Am ajuns pur şi simplu la concluzia că indiferent unde mă aflu, în România sau Elveţia, nu strică să mă anunţ în cazul în care intenţionez să fac o vizită spontană. De altfel un astfel de anunţ are mai multe avantaje: nu rişti să fi inoportun, nu rişti să te aflii în faţa unei uşi închise, sau şi mai grav, în faţa unei uşi în spatele căreia se află potenţiala gazdă cu o mare cruce de lemn în mână jurând la Sfinţi că e dispusă la orice sacrificiu pentru următoarea zi sfântă de duminică dacă oaspetele neinvitat nu simte că eşti acasă.

Oricâ de absurde par aceste secvenţe sau oricât de incolore, ele totuşi crează simfonia zilnică din viaţa socială a fiecărui om. La fel ca tonalitatea discordantă a unei convorbiri la telefon...

- Bună ziua, secţia de poliţie (x ) ?
- Da. Ce dorţi ?
- Numele meu este (y) caut să vorbesc cu şeful secţiei de poliţie (X). Se poate?
- Da. Care-i problema ?

Începe apoi descrierea problemei pe care o aveam. Acelaşi subiect, o altă doleanţă, la telefon în Elveţia:

- Gemeinde Muster, X am Telefon, Guten Tag was kann ich für Sie tun ?
- Guten Tag. Mein Name ist....usw.

Recunosc că încep să mă simt incapabilă de-a mă adapta. Diferenţa începe să fie prea mare. Nu mai pot găsi echilibrul între stilul  brut şi cel cizelat. Poate am eu prea mari aşteptări dar civilizat mi s-ar părea ca măcar instituţiile de stat din România, când sunt apelate de un solicitant, să se prezinte ele înainte. Apoi solicitantul să adreseze rugămintea pe care o are.

La fel, nu pot vizita o instituţie sau o persoană privată fără a mă asigura înainte că biroul sau persoana căutată are "chef" de vizita mea. Poate am început eu să dau semne de înbătrânire dar oricum ar fi echilibristică nu (mai) ştiu să fac. Sistemul helvetic se pare că m-a ştanţat...

Giorgia Seeholzer