Aspecte patrimoniale ale căsătoriei şi divorţului

Continuăm seria dedicată căsătoriei şi divorţului în Elveţia cu câteva aspecte patrimoniale, mai puţin cunoscute, ale căsătoriei, grupate sub formă de întrebări şi răspunsuri.

- În cazul unui cuplu căsătorit, contractele (cum ar fi cel de închiriere) se semnează de către amândoi partenerii. Se poate conveni ca, în căsătorie, astfel de contracte să fie încheiate şi respectiv desfăcute doar de către unul din cei doi parteneri?
- Prin lege este prevăzut că soţii trebuie să semneze împreună contractul de închiriere, dar şi că efectele contractului se extind şi asupra soţului care nu a semnat contractul. O astfel de situaţie se întâlneşte de exemplu atunci când locuinţa a fost închiriată de celălalt soţ înainte de căsătorie, iar după căsătorie a devenit locuinţă comună. Astfel, soţul care nu a fost inclus iniţial în contractul de închiriere este pe această cale protejat şi are drepturi locative proprii. În acelaşi timp se creează răspunderea solidară a soţilor pentru îndeplinirea obligaţiilor care rezultă din situaţia locativă comună. De altfel, presupunând că soţii se supun regimului juridic obişnuit în căsătorie (şi anume comunitatea de bunuri), există puţine obligaţii pentru care soţii răspund solidar - acestea sunt: (1) situaţia locativă şi (2) regimul taxelor şi impozitelor.

În cazul divorţului, se poate ajunge la decizia ca locuinţa comună a soţilor să fie trecută în folosul unuia dintre soţi (cu drepturi şi obligaţii exclusive). La încheierea căsătoriei (prin contractul de căsătorie), soţii sunt liberi să dispună asupra raportului intern, între soţi, al relaţiilor juridice rezultate în timpul căsătoriei: de exemplu cine preia costurile, cui îi revine locuinţa în cazul unei separări, cât timp după mutarea din locuinţă cel care pleacă mai trebuie să suporte chiria. Această înţelegere dintre soţi are relevanţă juridică numai în raporturile dintre aceştia. Faţă de proprietar se menţine raportul de solidaritate, până când contractul de închiriere a fost trecut în mod definitiv pe numele unuia dintre foştii soţi.

Dar încetarea contractului de închiriere trebuie în mod obligatoriu confirmată şi semnată de ambii soţi, altfel nu este valabilă din punct de vedere juridic. De la această prevedere nu se poate face derogare.

Toate celelalte locuinţe, care nu reprezintă locuinţă comună a cuplului căsătorit, pot fi închiriate fără consimţămantul celuilalt soţ.


- Poate un soţ să se opună ca celălalt soţ să încheie un contract de muncă, dacă, de exemplu, noul job ar influenţa venitul câştigat de partener (şi care asigură în principal venitul familiei)? Există posibilitatea ca acest aspect să fie reglat cu forţă juridică într-un contract?
- În principiu, are soţia un drept de veto cu privire la negocierile salariale ale soţului, în cazul în care venitul soţului reprezintă, practic, întregul venit al familiei?
- În timpul căsătoriei, ambii parteneri contribuie prin muncă la nevoile familiei, fie prin câştigarea unui venit, fie prin muncă în gospodărie şi creşterea copiilor. Este general acceptat că deciziile în ceea ce priveşte finanţele familiei trebuie luate in comun de soţi. Principial, diminuarea venitului familiei, sub un anumit nivel, este o hotărare care nu poate fi luată unilateral de un soţ. Dar nu există nici o măsură legală care să îi permită unui soţ să îşi forţeze partenerul să aiba o anumită conduită în ceea ce priveşte păstrarea sau schimbarea locului de muncă. Dacă veniturile ar deveni insuficiente, Autoritatea de protecţie socială ar putea solicita ca programul sau categoria de muncă să revină la vechiul nivel, respectiv să se revină la vechiul venit, înainte de acorda ajutoare sociale.

Dacă, după separarea în fapt a soţilor sau după divorţ, soţul cu venit îşi diminuează intenţionat veniturile, atunci celălalt soţ poate solicita ca, în vederea stabilirii contribuiţiei financiare la care are dreptul, să fie luat în considerare vechiul venit, mai mare - chiar dacă soţul cu venit şi-a schimbat profesia/locul de muncă şi nu mai câştigă această sumă. 

Dar, în afară aspectelor menţionate mai sus, soţul fără venit nu are niciun drept de opţiune cu privire la profesia sau locul de muncă al partenerului. Acesta îşi alege singur locul de muncă şi negociază singur cu angajatorul.

Ar putea exista, principial, posibilitatea soţilor de a stabili, într-o formă contractuală, obligaţia ca orice acţiune a unuia din soţi, care ar putea reduce venitul familiei sub un anumit nivel, să fie luată de comun acord de către soţi. Problema rămâne însă în ce măsură un astfel de contract poate fi executat "forţat", care sunt consecinţele dacă unul din soţi nu respectă dispoziţia contractuală.

- Din punct de vedere financiar, care sunt avantajele sau dezavantajele partenerilor căsătoriţi, prin comparaţie cu partenerii necăsătoriţi?
- În prezent, multe aspecte ale vieţii în comun pot fi reglate prin contract. De exemplu, printr-o Dispoziţie a pacientului (persoană trăind în concubinaj) este posibil ca partenerul său să obţină informaţii de la medicul care îl tratează (şi care, prin efectul Dispoziţiei, nu mai este ţinut de secretul profesional). De asemenea, casele de pensii au prevăzute pensii şi pentru partenerii concubini (condiţiile pot diferi de la o casă de pensii la alta). Alt exemplu este dat de posibilitatea de a încheia (prin intermediul pilonului 3 -> 3. Säule) o asigurare de viaţă în favoarea partenerului necăsătorit.

Pentru copiii cuplului, situaţia este aceeaşi indiferent dacă părinţii sunt căsătoriţi sau nu. Ei primesc suport financiar în aceleaşi condiţii. Însă, în ceea ce priveşte suportul financiar pentru partener în caz de separare/divorţ, situaţia este diferită. Prin lege, numai partenerul căsătorit are dreptul la suport financiar după căsătorie. De asemenea, numai faţă de acesta se va realiza divizarea contribuţiei achitate la casă de pensii până la desfacerea căsătoriei.

Evident, în cazul unui cuplu fără copii, când ambii parteneri pot lucra, nu există dezavantaje financiare majore la separare. Situaţia este alta pentru un cuplu care are copii, caz în care mama de cele mai multe ori şi-a redus timpul de muncă. Timp de muncă redus înseamnă şi că a avut contribuţii mai mici la fondul de pensii. Acest aspect nu este compensat în nici un fel în concubinaj. De asemenea, a nu putea lucra 100% înseamnă pentru mamă că încasează venituri mai mici, insuficiente pentru a se descurca, ea şi copilul. Sigur că ambii părinţi trebuie să contribuie financiar la creşterea copilului, dar totuşi cel la care locuieşte copilul are de regulă o responsabilitate financiară mult mai mare şi pe o perioadă mai lungă de timp.

Aspectul întreţinerii mamei aflate în perioada de creştere a copilului poate fi reglementat printr-un contract între partenerii necăsătoriţi. Prin contract tatăl/partenerul cu venit se obligă să întreţină (cel mai simplu, printr-o sumă lunară determinată sau determinabilă) mama şi copilul pe o anumită perioadă.  

Din punct de vedere al moştenirii, partenerii necăsătoriţi nu au nici un drept legal la moştenirea celuilalt. Prin testament însă, persoana poate dispune asupra cotităţii disponibile, în favoarea partenerului necăsătorit. Cotitatea disponibilă se stabileşte de la caz la caz, ţinând cont de moştenitorii rezervatari care există. Sunt moştenitori rezervatari: descendenţii (rezerva reprezintă 3/4 din cota legală); părinţii (rezerva reprezintă 1/2 din cota legală) şi soţul supravieţuitor (rezerva este 1/2 din cota legală).
 
O problemă reprezintă şi modul de impozitare a partenerilor. Un cuplu căsătorit fără copii, în care ambii obţin venituri, poate fi dezavantajat fiscal faţă de un cuplu necăsătorit. Venitul din căsătorie este calculat la comun şi se poate ajunge în situaţia în care venitul cumulat, ca efect al sistemului progresiv, se încadrează într-o categorie superioară de impozitare, cu un procent mai ridicat.

Partenerii în concubinaj sunt în avantaj şi în ceea ce priveşte AHV. Pensia din AHV este plafonată pentru un cuplu căsătorit. Aceasta înseamnă că, luate împreună, pensiile pentru un cuplu căsătorit sunt mai mici decât pentru un cuplu necăsătorit. Pe de altă parte, partenerii din concubinaj nu au dreptul la pensie de văduvie (nici de la AHV nici de la casă de pensii) şi în această privinţă nu sunt asiguraţi.

- În ce condiţii se poate dispune de bunurile dobândite înainte de căsătorie precum şi de cele dobândite în timpul căsătoriei? La desfacerea căsătoriei, revin acestea celui care le-a dobândit sau care este situaţia juridică?
- Soţii pot stabili, prin înţelegere, în mod concret, pentru fiecare bun în parte, cui revine acesta. Dacă înţelegerea lipseşte, atunci bunurile urmează regimul juridic ales la începutul căsătoriei. Sunt posibile următoarele regimuri juridice: separarea bunurilor (bunurile din timpul căsătoriei sunt bunuri proprii ale soţului care le-a dobândit) şi comunitatea de bunuri. Comunitatea de bunuri are mai multe forme, din care cele mai importante sunt: comunitatea generală de bunuri (la masa bunurilor comune intră bunurile dobândite în timpul căsătoriei, precum şi donaţiile, cadourile, moştenirile în favoarea unuia din soţi) şi dobândirea bunurilor în comun (bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, dar bunurile dobândite înainte de căsătorie, bunurile primite ca şi donaţie sau cadou, bunurile moştenite de unul din soţi sunt bun propriu al acestuia şi nu intră în masa bunurilor din căsătorie).

Dacă la încheierea căsătoriei nu a existat o opţiune pentru regimul juridic al bunurilor, atunci se aplica principiul legal al dobândirii bunurilor în comun. Aceasta înseamnă că bunurile dobândite în timpul căsătoriei (din care, cel mai important, veniturile salariale, economiile din salarii) sunt bunuri comune şi vor fi împărţite ca urmare a divorţului, de regulă fiecarui partener revenindu-i o cotă de 1/2 din valoarea bunurilor comune.

În căsătorie există premisa dobândirii bunurilor în comun. Aceasta înseamnă că soţul care pretinde că un obiect este bun propriu, (de exemplu dobândit înainte de căsătorie, sau cu bani economisiţi înainte de căsătorie, sau prin donaţie etc) trebuie să dovedească acest lucru, în caz contrar obiectul fiind adăugat comunităţii de bunuri şi supus împărţelii. Prin contractul încheiat la căsătorie se poate prevedea care bunuri revin cui pentru cât timp şi, eventual, sub condiţia cărei despăgubiri. 

- Cât durează desfacerea unei căsătorii, atunci când unul din soţi nu este de acord cu divorţul prin acord?
- Încetarea contractului de căsătorie, atunci când nu există acordul soţilor, depinde de încetarea raporturilor din căsătorie. Dacă un soţ nu este de acord cu divorţul, atunci celălalt soţ poate iniţia acţiunea de desfacere a căsătoriei cel mai devreme după doi ani de la întreruperea vieţii în comun (de când nu mai locuiesc împreună). Din momentul introducerii acţiunii de divorţ, durează de regulă trei luni până la finalizarea acesteia.

- Ce argumente ar exista în favoarea încheierii unei căsătorii (în afara argumentului sentimental, evident), mai ales dacă partenerii nu au copii?
- Printr-un contract de căsătorie se poate defini clar care bunuri aparţin cui şi cum se poate dispune asupra lor. Acest aspect poate fi avantajos de exemplu în cazul achiziţionării unei locuinţe, când se poate stabili contractual cui i-ar reveni locuinţa după divorţ şi pentru cât timp are dreptul să o folosească sau să dispună de ea. Acest acord se poate referi şi la dreptul de moştenire.

În plus, prin contractul de căsătorie se poate decide schimbarea regimului juridic al bunurilor. Părţile pot alege între separaţia de bunuri şi comunitatea de bunuri. Separaţia de bunuri presupune că bunurile din timpul căsătoriei revin soţului care le-a dobândit (de exemplu veniturile din muncă sunt bun propriu al soţului care le-a câştigat). După divorţ, singurul lucru care se împarte este contribuţia la casa de pensii.

Comunitatea de bunuri presupune că bunurile soţilor se amestecă şi devin bunuri comune (vezi Int.4).

Simona Lang, Baden