Ce înseamnă a fi elev la o şcoală elveţiană?

Mitul elevului model de la o şcoală elveţiană, frumos prezentat în publicităţi, filme şi c.v.-uri ale multor capete încornonate mediatic sau aristocratic, ar trebui adus la realitatea zilnică. Moda de a-ţi trimite copilul la şcoală în Elveţia nu este de ieri, de azi. Din păcate nu multe din instituţiile aşa-zise elveţiene au de-a face cu pedagogia lui... Pestalozzi. După 18 ani de dăscălie elveţiană, prin toate tipurile de şcoli, pot spune că.... a-ţi da plodul la un liceu elveţian este un joc de ingeniozitate mai solicitant decât multe altele.

Doar 5% din populaţia şcolară elveţiană are un bacalaureat

Sistemul şcolar elveţian este un sistem cantonal şi toată educaţia elevilor este legată de tradiţia locului. Selecţia se face foarte devreme, pe la 12 ani, când copilul, pe baza raportului şcolar este îndreptat spre vârf (pro-gimnaziu shhi gimnaziu = echivalentul liceului) sau spre şcoala de cultură generală care durează în medie 10 ani, după care tânărul poate începe o ucenicie. Cei ce nu au trecut această selecţie la prima... sită, au posibilitatea de a da un examen de admitere la liceu unde sunt în genere promovaţi 60-70% din candidaţi, pe termen de 6 luni. Dacă trec primele 6 luni fără corigenţă, pot continua şi termina liceul de stat. Programul şcolar este foarte exigent, limbile străine, latina, matematicile superioare sunt materii obligatorii pentru absolvire. Existaaa diferite tipuri de bacalarureat, toate având însă 5 materii obligatorii.

A intra într-un liceu elveţian este un parcurs foarte dificil, doar 5 % din populaţia de vârstă şcolară are un bacalaureat. În cantonul Geneva procentajul este ceva mai ridicat. De aceea economia şi serviciile sunt tributare mâinii de lucru de elită străine.


Şcolile internaţionale, mană cerească pentru cantoanele elveţiene

Celălalt tip de şcoală, arbitrar numită elveţiană, este o instituţie particulară, cu program anglo-american, un fel de baby-sitting internaţional de lux al aleşilor. Aici costurile sunt în jur de 3.000 de euro pe lună, în regim de internat, infrastructura şcolii variind de la o instituţie la alta. Elevii acestor instituţii trăiesc un moment privilegiat al existenţei lor, cu un ritm de viaţă apropiat de cel al taberelor şcolare din România, cu multe activităţi extra-curriculare bazate pe sport, excursii, arte şi informatică. Sunt şi câteva internate cu tradiţie, şcoli catolice, unde programul de învăţământ se apropie de cel al şcolilor de stat, dar aici nu intră cine vrea şi limbile naţionale sunt limbi de predare (germană, franceză), engleza fiind limbă străină. Acestea din urmă sunt frecventate de un public germanofon, cu mult mai exigent decât cel al şcolilor interanţionale.

Nivelul de disciplină depinde de la o instituţie la alta, unele au un regim cazon, copiii sunt "închişi" în timpul săptămânii, tocmai pentru că mulţi dintre elevii de internat sunt cazuri disciplinare, elevi eliminaţi din instituţii de stat sau cu probleme de învăţare.

Ce înseamnă pentru un tînăr a trece printr-o astfel de şcoală? Cu siguranţă, orice altceva decât studiu, sau pregătire pentru o universitate de renume. Înseamnă un parcurs concurenţial al averii părinţilor şi mai mult decât atât o reţea de cunoştinţe internaţionale, care pentru un om de afaceri contează mai mult decât o diplomă. Relaţia profesor elev este perturbată prin preţul enorm al şcolii, elevul având o atitudine foarte similară cu cea neo-ciocoiască din România, "eu plătesc şi pe banii mei fac ce vreau". Dacă direcţiunea şcolii nu fixează bariere clare de comportament, derapajul este la ordinea zilei. Elevul este un client şi este rege.

Tinerii care nu fac parte din elita economică a lumii trebuie să aibă o construcţie psihologică foarte solidă pentru a face faţă presiunii sociale din astfel de şcoli. Averea părinţilor sau puterea socio-financiară a familiei pot sprijini traseul, însă drogul, alcoolul şi promiscuitatea sunt monedă curentă în viaţa tinerilor care sunt în astfel de internate, nu întotdeauna bine văzute de locuitorii cartierului. Aceste instituţii plătesc un impozit comunal... la pauşal, care procentual este cu mult mai mic decât cel pe care îl plătesc oamenii locului. Comunele şi oraşele fac afaceri extraordinare cu astfel de instituţii, de aceea le privilegiază.


Între învăţătură şi... educaţie

Cei care într-adevăr vor să înveţe pot beneficia de un regim de preceptorat, unde se lucrează în grupuri de 2-3 elevi, un fel de sistem de meditaţii în interiorul şcolii. Şi într-adevăr aceşti copii au o şansă extraordinară, pentru că profesorii din sistemul preceptoral provin din mari universităţi ale lumii cu un excepţional bagaj de cunoştinţe ştiinţifice şi educaţionale.

Şcolile din Alpi, cu precădere cele pentru fete, pregătesc elevul pentru a şti să se comporte în viaţă, mai mult decât să aibă o bază de cunoştinţe (pentru anecdotă, şcoala unde a studiat prinţesa Diana, este o simplă şcoală de... menajere, unde se învaţă cum să se plieze şerveţelul şi să se întindă masa...).

Interesul familiilor chivernisite din ţările emergente este foarte mare pentru astfel de şcoli, pentru că nu nivelul de cunoştinţe este important în acest cadru, ci, cum am spus mai sus, a şti să te porţi, a fi alături de cei sus-puşi ai lumii este o carte de vizită mai strălucitoare decât cea a unei diplome. Îmi amintesc, tot spre anecdotă, întâlnirea cu o familie de romi români într-o staţiune de schi, al cărei băieţel de vreo 12 ani, frecventa un internat de lux. Spectacolul servirii mesei era demn de maestrul internaţional Siminică. Tânărul, cu costum şi inel la deget, savura tacticos meniul cu şerveţelul la gât, cu furculiţa şi cuţitul ţinute ca la carte, cu poziţia corpului identică, demn de Knigge (maestrul bunei purtări). Băiatul se jena de manierele părinţilor, nu îşi găsea locul printre ei şi nici nu cred ca era suprem de mândru de ceea ce vedea în jur.

Dacă acesta este preţul integrării şi educaţiei, a compensării generaţiilor, atunci nu putem decât să la urăm vânt bun la pupă tuturor progeniturilor din noua oligarhie, în speranţa că părinţii se vor lăsa şi ei educaţi la urma urmelor, prin contaminare cu copiii... În fond scopul şcolii, oricare ar fi ea, este să pregatească tinerii pentru viaţă!

În final, toţi specialiştii români care au fost angajaţi în ultimii ani în străinătate au fost elevi ai şcolilor de stat româneşti, s-au descurcat de minune prin inteligenţa lor, munca lor şi rezultatele la examene! Au putut termina cu brio orice universitate de mare renume, fără a trebui să fi fost nevoie să arate borderoul de plată al unei şcoli de lux elveţiene.


Cora Saurer Chioreanu, după un parcurs între Maroc, Franţa, Italia şi Statele Unite, trăieşte, scrie şi predă în Berna, unde împreună cu soţul ei, actorul Dorin Dragoş, conduce organizaţia de promovare a culturii, limbii şi imaginii româneşti, RO-CHance.