Nu ştiu să vindec fracturile de vise româneşti spulberate aici, în Elveţia...

Tânăra mă priveşte deschis şi în două secunde a decis că poate să îmi povestească ce i s-a întâmplat. Faptul că vin din România, aşa cum a asigurat-o o colegă de a mea, constituie mai mult decât un certificat de încredere. Puţin mai târziu am constatat că nu încrederea, ci nevoia de susţinere era cea care ne lega. Trebuia oarecum să fiu de partea ei, pentru că vorbim aceeaşi limbă şi ne leagă o experienţă comună. Şi tocmai această limbă comună mi se pare că sună ciudat, chinuit şi artificial, aici departe de ţară. Mă simt puţin stânjenită de această constatare, de aceea îmi arunc privirea pe fereastră, să se oglindească o clipă în apele lacului Thunersee de la poalele Alpilor, în timp ce cuvintele ei umplu încet încet salonul clinicii unde lucrez.
 
Îmi propun de câteva luni să scriu ceva care are legătură cu România mea din totdeauna şi Elveţia mea de patru ani încoace şi constat că nu găsesc un subiect comun. Poate că sunt unul dintre puţinii români din Elveţia care trăieşte izolat aici, fără nici o legătură cu alţi români, în afară de cea virtuală; sau poate că nici nu au cele două ţări prea multe în comun, aşa cum are România şi Germania. Acum legătura s-a stabilit instantaneu, în momentul în care mi s-a spus, la raportul de dimineaţă: "Avem o pacientă din România, ai putea să traduci dacă sunt dificultăţi de înţelegere!"
 
Da, am o pacientă din România, prima mea legătură de aici cu ţara de origine. Această dimineaţă ploioasă este făcută să  ascult o limba română chinuită, amestecată cu inflexiuni italiene, ba chiar cu întregi propoziţii în limba italiană. Cu timpul constat că vorbeşte destul de bine şi germana şi aproape că mă întreb ce trebuie să traduc de fapt, sau de ce trebuie să ne chinuim să vorbim o limbă care pare că nu o mai stăpâneşte? Doar pentru că ne oferă intimitate sau că îi permite să mă tutuiasca spontan? Tânăra a trăit în Italia, este căsătorită cu un cetăţean de origine italiană şi a ajuns la noi după un accident neclar, soldat cu multiple fracturi ale coapselor şi bazinului. A fost găsită sub un pod, de pe care ar fi sărit, lucru pe ea nu şi-l mai aminteşte sau nu doreşte să şi-l amintească. Undeva în acte este menţionată intenţia de sinucidere, ochii ei rătăciţi şi cuvintele ei nu îmi confirmă decât că are nevoie de mine să îi confirm o situaţie, care depăşeşte graniţele realităţii, că şi-a pregătit deja o poveste verosimilă, complicată, pe care şi ea ar trebui să o creadă. Pare ruptă dintr-un scenariu de film. Ceartă cu soţul, pleacă singură pe stradă ca să-şi clătească, în răcoarea nopţii, gândurile, urmărită de o maşină, aleargă... atât îşi mai aminteşte, că alerga şi că s-a trezit la spital. Aş vrea să o cred. Ceva din mine îşi doreşte mult acest lucru, în timp ce altă parte ar rupe-o la fugă, ca să nu de-a în câteva minute ochii cu acei colegi care aşteaptă, curioşi, să le spun ce mi-a povestit pacienta.
 
Mă eschivez, găsesc o scuză şi părăsesc salonul, la raport mă eschivez din nou şi le spun colegilor că nici eu nu ştiu mai multe decât ştiu şi ei, ma prefac ca nu aud anumite remarci ciudate, dar macar incerc sa-i asigur ca o sa-i informez daca aflu ceva nou.

Zilele trec, se transformă în săptămâni, povestea pacientei din România capătă inflexiuni de telenovelă, primesc mereu observaţii că ea nu este îmbrăcată corespunzător, să-i atrag atenţia că nu se poartă doar lenjerie intimă de dimineaţă până seara şi că lumea se mai şi îmbracă, mai lejer dacă este cald, dar totuşi.... lucru pe care nu i-l pot reproşa, pentru că nu găsesc în trei limbi cuvintele potrivite pentru a comunica acest aspect. Le spun colegilor că fata înţelege destulă germană, dacă simt nevoia să-i comunice ceva, şi că nu pot pune chezăşie pentru comportamentul românilor de pretutindeni. Soţul italian o vizitează, deşi se observă că situaţia dintre ei este încordată, presupunerile colegilor sunt din ce în ce mai speculative, la fel şi răspunsurile tinerei la intrebările mele despre ce are de gând să facă în viitor.
 
Am discutat de multe ori cu ea şi am senzaţia că nu am comunicat deloc efectiv. Nici acum nu ştiu ce i s-a întâmplat cu adevărat şi prin ce coşmaruri a trecut, departe de ţară, de familie, de cei dragi.

Fracturile s-au vindecat încet dar bine, primii paşi i-a făcut, ziua externării se apropie.

Dar oare fracturile viselor ei, ale speranţelor, pe care sigur le-a avut vreodată, atunci când a plecat din România, oare ele cum şi când se vor vindeca?
 
Mă nemulţumeşte faptul că nu am reuşit să mă apropii de sufletul ei şi mai ales că nici nu am încercat cu adevărat, că mi-a fost neplăcută asocierea: "Pacientă din România, de unde vii şi tu!...
 
Aş fi vrut să am mai multă coloană vertebrală, să stau drepţi pentru ea, să îi iau apărarea atunci când se făceau aluzii neplăcute. M-am întrebat dacă aş fi avut aceleaşi remuşcări dacă m-aş fi aflat în ţară. Poate că nu.
 
Un gust amar şi o constatare a rămas:
 
Nu ştiu să vindec fracturile de vise româneşti spulberate aici, în Elveţia...

Simona Anomis, Thun