Am mai scris despre mica, dar dinamica asociaţie din Trelex, o comună de lângă Nyon, dar, de fiecare dată când revin cu noi informaţii despre ceea ce ei întreprind, o fac cu mare plăcere, pentru că acolo am descoperit niște oameni minunaţi şi speciali, care au devenit, pentru mine cel puțin, un model, un exemplu de dedicare pentru o cauză şi pe care aş dori să-i fac mai cunoscuţi.

E dificil pentru noi, ca români, să depăşim obstacolele administrative şi mentale româneşti, cu atât mai mult pentru un străin şi, tocmai de aici admiraţia mea pentru modul lor tenace, onest şi structurat în care a fost stabilită şi consolidată relaţia de solidaritate între două comunităţi care par, la prima vedere, îndepărtate din punct de vedere geografic, cultural, economic şi confesional.

Totul a început, ca o reacție, din ce în ce mai vehementă, a occidentalilor faţă de demolările rurale masive, ca parte a planurilor ceauşiste de sistematizare a teritoriului, care au alterat nu numai patrimoniul cultural-tradiţional, ci insăşi spiritul gospodarilor, aduşi la tăcere prin metode mai puţin ortodoxe.

Apelurile şi scrisorile comunităţilor din Belgia, apoi din Franţa şi Elveţia, către administraţia centrală şi primăriile multelor comune afectate, au încetinit aplicarea acelor măsuri abuzive şi au aprins flacăra speranţei în ochii multor români.

Cărţilor poştale, care au invadat primăriile din toată România, li s-au adăugat alte forme de protest, iar Operatiunea (salvaţi) satele românești  (în original Operation Villages Roumains - OVR), a devenit stindardul comun sub care s-au organizat acţiunile.

Nu a fost deloc simplu, pentru că, în anii '80, nu existau internet, telefonie mobilă sau GPS, ci doar biblioteci, legături telefonice fixe şi hărţi, mai mult sau mai puţin detaliate, iar cenzura făcea comunicarea şi mai dificilă. În aceste condiţii, a fost elaborat un ghid de 60 de acţiuni pentru salvarea României care, coordonate de OVR, au permis acoperirea unui număr foarte mare de localităţi româneşti.

Aşa a fost creeată o primă legătură între cele două comunităţi şi a permis ca, imediat după Revoluţia din decembrie '89, o mulţime de convoaie cu ajutoare să-şi găsească o destinaţie, dinainte aleasă.

Primele contacte ale celor care veneau dintr-o lume dezvoltată cu realitatea românească au fost puţin măgulitoare pentru români. Infrastructura înapoiată şi traiul precar sunt deseori evocate în relatările despre aceste prime misiuni umanitare. La acest adevărat "şoc" cultural se adăugau şi dificultăţile de comunicare, dar asta nu i-a împiedicat să-şi continue misiunea. Mai cu ajutorul celor care vorbeau, cât de cât, o limbă comună, mai cu ajutorul semnelor, au reuşit să se înţeleagă şi să pună pe hârtie nevoile comunităţii: un scaun cu rotile pentru un invalid de la fabrica de cherestea, bănci şi scaune pentru şcoala generală din comună, un ajutor pentru un tratament în străinătate şi lista s-a tot lungit, de la an la an.

Dacă, în primii ani, finanţarea era asigurată de municipalitate, în timp, sprijinul s-a diminuat şi asociaţia a dezvoltat un sistem de autofinanţare, bazat, pe de-o parte, pe cotizaţiile membrilor şi donații şi, pe de altă parte, pe organizarea de acţiuni caritabile.

Bilanţul este impresionant. În 25 de ani, o comună cu 1500 de locuitori (în anii '90 erau doar jumătate) a sprijinit o comună românească din Harghita cu o jumătate de milion de franci, sub formă de ajutoare materiale (38 de camioane), contribuţii financiare la proiectele locale (centrală termică, instalaţie de încălzire centrală, reparaţia acoperişului, ferestre termopan la Școala generală Dumitru Gafton, înfiinţarea bibliotecii comunale, a unui centru de închiriere de materiale pentru tinerele mame, o ludotecă, etc), un cabinet dentar complet echipat, şcoală de vară, seminare pedagogice, 32 de burse pentru elevii merituoşi, pachete lunare, cu alimente de bază, pentru familii sărace şi multe, multe altele.

O lectură atentă a contabilităţii asociaţiei, gestionată cu precizie elveţiană, scoate în evidenţă faptul că 53% din această contribuţie a vizat educaţia tinerei generații, pentru că asta au considerat prioritar.

Sigur că sunt multe de spus despre fiecare dintre proiecte şi, de fiecare dată când mă întâlnesc cu preşedintele asociaţiei, doamna Danielle Ernst, discuţia se lungeşte inevitabil, pentru că are câte o poveste de spus despre majoritatea proiectelor materializate acolo. Şi cum aceste mici poveşti au creeat istoria, ca român, m-am simţit dator în fata acestor tenace activişti ai solidarităţii şi am organizat o expoziție de fotografie, modestă, în raport cu ceea ce au realizat ei, dar sunt sigur ca este un mulţumesc pe care-l merită.

Vă invit aşadar să facem împreună o călătorie în istoria scurtă, dar intensă, a unei idei devenită faptă.

Adrian Moraru,

Membru al Asociației Trelex-România (Gălăuțaș)