Pasiunile Ancăi Seel-Constantin

Pentru Paul Gauguin “arta este ori plagiere, ori revoluţie”. Deducem din această afirmaţie existenţa a două mari categorii de artişti plastici. Avem pe de o parte pe aceia care rezumă actul creator la reluarea și reproducerea, mai mult sau mai puţin fidelă, a tendinţelor impuse de alţii. Pe de altă parte există adevăraţii artişti, în sensul autentic, nealterat, al acestui concept, ale căror creaţii posedă caracteristici care nu pot fi judecate sau interpretate în funcţie de realizările celorlalți confraţi. Orice încercare de încadrare sau comparare, în cazul lor, devine din capul locului nelegitimă, irelevantă.

Pictoriţa Anca Seel-Constantin face fără îndoială parte din această ultimă categorie. Pentru a înţelege acest lucru ajunge să descoperim fie şi numai câteva din lucrările sale, fragmente ale unei opere deja impresionante atât ca dimensiuni cât şi ca recunoaştere, dificil de interpretat şi analizat în termeni de “stil” sau “orientare”.

Dar înainte de-a dezvălui câteva dintre trăsăturile majore ale operei sale să vorbim puţin despre persoana Ancăi Seel-Constantin. Pentru cei care nu o cunosc deloc sau pentru cei care au auzit doar vorbindu-se, dar nu au avut încă ocazia unei mai ample cunoştinţe, prezentăm în cele ce urmează un scurt portret al artistei.

Artist de notorietate internaţională, Anca Seel-Constantin este unul dintre cele mai rezonante nume ale picturii elveţiene actuale. De origine română, Anca locuieşte şi creează în prezent la Neuchâtel. Are o fiică, Elena, de 18 ani, despre care vorbeşte, aşa cum este de înţeles, cu o mândrie greu de disimulat.

În perioada 1981-1985 a absolvit Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, unde, în compania unor nume mari, a urmat cursuri de desen, pictură şi gravură. Dar întâlnirea Ancăi cu arta are loc însă mult mai devreme de această dată. Interesul ei pentru pictură şi literatură, cealaltă mare pasiune a ei, este deja destul de viu încă din anii copilăriei.

În momentul în care părăseşte ţara, la puţin timp după căderea comunismului, din raţiuni de ordin familial, urmare a căsătoriei cu filosoful german Gerhardt Seel, ilustru profesor la Universitatea din Berna, Anca Constantin este deja un nume în peisajul cultural românesc. Temperament artistic foarte activ, Anca se implică în desfăşurarea a numeroase proiecte culturale, cu un grad pronunţat de risc politic câteodată, unele chiar contrare regimului, ca de exemplu manifestul împotriva demolării bisericilor din Bucureşti la iniţiativa lui Ceauşescu.

Odată ajunsă în noua ei ţară, Elveţia, consacrarea nu întârzie să apară. Noua lume pe care o descoperă aici, asimilată şi valorizată pe fondul unei identităţi trecute la care nu vrea nicidecum să renunţe, amplifică şi mai mult puterea ei de creaţie, stimulează dorinţa de afirmare ca artist şi imperativul de-a face cunoscută cultura din care vine. Universul artistic încărcat de o magie aparte a culorilor, a formelor, a motivelor, căruia Anca îi dă viață într-un mod atât de original, atât de generos, o impune destul de repede ca una dintre personalităţile de referinţă ale picturii contemporane.

Recunoaşterea ei pe plan internaţional, numeroasele expoziţii personale şi de grup, organizate atât în regiunea de domiciliu sau cea natală, dar şi-n ţări precum Germania, Franţa, Belgia, Olanda, Anglia, Spania, Italia, SUA, Japonia sau alte locuri încă, nu fac decât să reflecte şi să sporească notorietatea sa în cele patru colţuri ale lumii.

Participarea sa de succes, cu ani în urmă, la expoziţia de pictură şi carte-obiect organizată de The Alexander S. Onassis Cultural Center la New-York, pe tema poeziei de dragoste a poetei antice Sappho, sau la aceea de l’Institut du Monde Arabe la Paris, pe tema prozei scriitorului marocan Abdelkébir Khatibi, manifestări care urmăreau un alt fel de apropiere de text şi evidenţierea unităţii picturii cu literatura, a imaginii şi cuvântului, a culorilor şi literelor, o consacră definitiv în lumea artei aducându-i o faimă bine meritată.

Această celebritate aparte este confirmată, o dată în plus, de selecţia Ancăi Seel, la sfârşitul anului 2005 de către Fundaţia “Henri Clews”, în vederea participării la un proiect care reunea opt cei mai buni artişti europeni, pentru o perioadă de 2 luni, în Castelul Napoule nu departe de Cannes. Se cuvine însă să subliniem trei lucruri. Mai întâi  că selecţia în cauză a fost făcută dintr-un număr de 300 de candidaţi. După aceea amintim, folosind cuvintele pictoriţei, că: "Eu eram primul artist elveţian care beneficia de acea bursă, dar nu eram şi primul român". În sfârşit, în numele aceleiaşi intenţii de promovare şi încurajare a culturii, Castelul Napoule este în fiecare an gazda unor oaspeţi prestigioşi, laureați a unor premii Nobel pentru literatură numărându-se până acum printre participanţi.

Și tot ca o confirmare a aceleeaşi valori artistice incontestabile, amintim că redeschiderea Sălii de Concerte “Mihail Jora” a Radio România în data de 30 octombrie a acestui an, după o perioadă de renovare de două luni, a fost marcată de două evenimente culturale importante, unul dintre ele fiind vernisajul expoziţiei personale a Ancăi Seel intitulată simplu, dar sugestiv “Pasiunile Ancăi Seel”. De unde şi titlul acestui articol care ni s-a parut că rezumă foarte bine conţinutul său.

Una dintre particularităţile operei sale, care explică succesul enorm de care Anca se bucură în mod incontestabil în ţară şi-n lume şi de care am amintit la începutul acestor rânduri, este surprinzătoarea sa originalitate şi dificultăţile resimţite atunci când vrem să-i asimilăm pictura unui stil sau altul. De aici nevoia de-a clarifica, înainte de orice altceva, concepţia sa cu privire la această noţiune.

Dacă ne rezumăm la înţelegerea stilului în sensul de manieră personală, individuală de exprimare, atunci deducem ca această noţiune este operantă şi poate fi conservată în dezbaterile despre artă. Din acest punct de vedere, într-adevăr, fiecare artist are, sau ar trebui să aibă, propriul său stil, inconfundabil cu al celorlalţi.

Lucrurile stau cu totul altfel, specifică artista, odată ce noțiunea de stil este înţeleasă drept un curent care reuneşte, în funcţie de aceleaşi criterii, mai mulţi artişti. Concepţia ei artistică este contrară acestei semnificaţii. Viziunea profundă pe care o are despre actul creator o transformă pe Anca într-o artistă rebelă care se opune cu virulenţă comunului în artă. “Ce este acela stil?” întreabă ea foarte mirată şi chiar contrariată odată ce discuţia este lansată în jurul acestui aspect. După o pauză nu lipsită de sens, care accentuează şi mai tare refuzul ei în faţa oricărui reducţionism, îşi continuă şirul ideilor: "Să însemne stilul faptul de-a picta la fel ca ceilalţi?" întreabă Anca în mod retoric, pe un ton puţin intrigat. Dacă aceasta este definiţia conceptului în cauză, nu, ea nu are nici un fel de stil, recunoaşte ea cu o mândrie sinceră, dar şi conştientă de fapul că puterea ei de inovare nu este văzută întotdeauna cu ochi buni de către o parte a adepţilor aşa-zisei arte tradiţionale adesea dornici de-a reduce şi încadra totul în categorii şi cataloage. Singura concesie pe care este de acord să o facă acestui concept, în acest context, atunci cand se vorbește de pictura sa, este aceea de-a accepta, oricât de paradoxal ar părea, că propriul ei stil nu este decât absenţa unui stil.

Sună îndrăzneţ, poate chiar provocator ar putea considera simţul conformist care îşi are adepţii până şi în artă. Dar fără acest curaj, fără această îndrăzneală proprie marilor spirite deschizătoare de noi orizonturi, arta n-ar fi nicidecum sinonimă cu termenul de inovaţie, de meşteşug capabil să creeze ceva din nimic, să promoveze noi viziuni, noi sensuri.

O astfel de poziţie este motivată atât psihologic cât şi filosofic. Cele două categorii de argumente sunt inseparabile. Fiecare fiinţă umană este unică, inconfundabilă;  identitatea, asumată sau nu, este irepetabilă. Dacă artistul este acela care se exprimă în acord cu personalitatea sa intimă, atunci opera lui trebuie să fie expresia autentică a ceea ce simte, gândeşte, doreşte etc, concretizare a celor mai profunde simţăminte, convingeri, dar şi îndoieli. În acest sens arta nu este decât reacţia personalităţii artistului la lumea în care trăieşte. O reacţie subiectivă ce se schimbă în funcţie de evoluţia noastră, dar şi-a evenimentelor. Asumarea propriului eu, uman vorbind, devine aşadar contrară ideii de stil, înţeles ca gen, artistic vorbind.

Prin urmare anumite clişee ale criticilor de artă nu-și au rostul în cazul Ancăi Seel. Arta sa nu poate fi pusă într-un tipar. Sau doar cu riscul mutilării ei. Semnificaţia ei cea mai profundă se sustrage oricărei stereotipii de interpretare, oricărui considerent raţional steril. Poate tocmai de aceea atunci când ne găsim în faţa tablourilor ei ar trebui să ţinem cont de îndemnul Micului Prinţ al lui Antoine De Saint-Exupéry: "Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor".

Această convingere intimă este substanţa crezului artistic al Ancăi, crez completat de o altă caracteristică fundamentală, asupra căreia critica de specialitate a insistat şi insistă încă foarte mult, mai precis fidelitatea sa faţă de câteva din culorile care compun spectrul cromatic al tablourilor sale. Ajunge să admiri doar câteva dintre ele pentru a remarca imediat că roşul, negrul şi auriul sunt culori omniprezente în pictura sa. Mesajul acestei picturi este indisociabil de armonia, unitatea indisolubilă a celor trei culori.  Din când în când, poate pentru a marca şi mai mult perpetua alegere, ţâşneşte pe câte o pânză infinitatea unui albastru sau căldura unui portocaliu. Asta doar pentru a se întoarce, încă şi mai sigură, la opţiunea iniţială. Anca are convingerea că prin forţa şi bogăţia pe care le au, aceste culori permit exprimarea unei game foarte complexe de emoţii. “Sunt culori cu care un artist poate să picteze toată viaţa”, explică cu aceeaşi siguranţă Anca, pentru că sunt culori clasice, fundamentale, sunt culorile absolutului.

Există deja diverse interpretări, unele mai îndrăzneţe şi mai originale ca altele, care încearcă să justifice şi să explice acest trio cromatic. Noi nu vom spune că roşul este doar semnul unui temperament artistic voluntar, violent, sanguinar. Sau că negrul trădează lipsa de încredere a autorului în sine şi tragismul trăirilor unui dezrădăcinat care-şi caută încă o identitate. Ori că auriul nu este decât particularitatea culturii bizantine, mai exact a icoanelor ortodoxe, fiind o moştenire ancestrală imposibil de ignorat.

Acestora li se poate opune sau mai curând adăuga opinia conform căreia aurul poate fi perceput şi-n sensul alchimiei ca metal sacru, nobil sau ca reflex terestru al Soarelui. Drept căutare sau urmărire neobosită a unui ideal sau descoperire a părţii de divinitate care se găseşte în fiecare fiinţă, în fiecare lucru. Iar când reflectăm la clasicul şi nemuritorul cuplu roşu şi negru, celebru şi în literatură, am putea s-o facem în termeni de pasiune şi mister, de început şi sfârşit, de ruptură şi continuitate. Pentru că Anca este înainte de toate o prezenţă complexă, captivantă, pasională care degajă cu fiecare contur, cu fiecare linie trasă, cu fiecare pensulă poposită pe pânză, misterul şi maiestuozitatea proprii doar marilor talente.

Şi pentru că termenul de pasiune intervine în acest context se cuvine, înainte să încheiem, să vorbim şi despre preocupările cărora artista le dedică din ce în ce mai mult timp în ultima perioadă.

Pe de o parte aceea care reuneşte într-o complementaritate perfectă, şi de care am amintit deja în mai multe locuri mai înainte, cele două mari pasiuni ale sale, pictura şi literatura, şi anume ilustrarea unor cărți de Eugen Ionescu, de Constantin Kavafis, de Kafka, de Pier Paolo Pasolini sau de Agota Kristof. “Îmi place să lucrez cu cărţile, precizează Anca, să fac în aşa fel încât fiecare dintre compoziţiile mele pentru iubitorii de carte să fie unică. Dat fiind că nu citim şi nu înțelegem niciodata un text  în acelaşi mod, aş vrea ca lucrările mele să ofere textului parcurs, de fiecare dată, un alt răspuns vizual”.
 
Parafrazând cuvintele lui Dürrenmatt, unul dintre autorii ei preferaţi care a marcat în mod deosebit evoluţia sa artistică, Anca ne dezvăluie că în timp ce pictura este profesia ei, literatura este pasiunea din care prima se inspiră în mod constant. O altă importantă sursă de inspiraţie o constituie şi discuţiile filosofice purtate cu soţul său. Împreună cu acesta a încercat să tematizeze relaţia dintre artă şi filosofie, dintre concept şi obiectul artistic, cu scopul clarificării rolului şi statutului acestor două forme fundamentale de expresie spirituală. Ambele dezvăluie imaginea lumii chiar dacă una recurge la sensuri metafizice, iar cealaltă la obiectivări ale unor stări sufleteşti provocate de relaţia cu această lume. Frumuseţea lumii este omniprezentă, ajunge doar să ai ochii care ştiu s-o descopere, s-o contemple şi s-o împărtăşească.
 
Cealaltă mare pasiune a Ancăi, de data aceasta fără nici o atingere cu arta, este câinele ei Berry, un Border Collie de şapte ani, negru ca abanosul, cu o privire înţeleaptă şi pătrunzătoare, de o blândeţe şi un devotament ieşite din comun, regele casei şi-al inimilor tuturor membrilor familiei, el însuşi parte integrantă, cu drepturi depline, a acesteia. O fiinţă tăcută şi afectuoasă, întotdeauna acolo unde este nevoie, care-şi împarte dragostea fără rezervă. O prezenţă aparte care a întărit Ancăi convingerea că, în anumite privinţe, oamenii au multe de învăţat de la aceşti prieteni unici. Emoţia artistei vorbind de Berry este la fel de intensă ca atunci când vorbeşte de marile evenimente ale vieţii sau de oricare dintre fiinţele care compun universul ei afectiv. A ţinut chiar să sublinieze că o descriere a persoanei sale care ar ignora dragostea şi fascinaţia pe care o resimte faţă de Berry, ar fi doar una trist incompetă. Numai atunci suntem noi înşine şi reuşim să ne găsim echilibrul când trăim în acord cu ceea ce iubim, cu ceea ce ne defineşte.
 
www.anka-seel.com este link-ul care duce spre galeria ei on-line unde pot fi admirate câteva dintre tablourile sale şi unde se pot citi de asemenea, în limba franceză, câteva dintre articolele care i-au fost dedicate în diverse cotidiene sau reviste de artă elveţiene.
 
Notă: Adesea, în presa străină, prenumele artistei apare scris cu k aşa cum se poate observa şi din adresa electronică a galeriei.
 
 
Iuliana Mallart, Neuchâtel