Criza de după ceasul al 12-lea

Criza de după ceasul al 12-lea - câteva însemnări pe marginea măsurilor anticriză din România

România este azi( pentru a câta oară?) la un pas de dezastru. Dezechilibrele structurale ale unei economii imature, care produce puţin şi prost şi importă mai mult decât îşi poate permite, enormele inegalităţi sociale, lipsa unei adevărate diferenţieri între dreapta şi stânga pe plan politic, transformarea Justiţiei în body-guard al corupţiei generalizate şi instituţionalizate, gradul de delabrare al învăţământului public, situaţia apocaliptică din spitale, emigraţia masivă de forţă de muncă, inclusiv al tinerilor bine formaţi sunt proprii unor ţări subdezvoltate, nicidecum unei ţări membre a Uniunii Europene. Admiterea complezentă a României în clubul european, fără nici un control serios, dar mai ales fără nici o posibilitate serioasă a acestuia de a-i sancţiona derivele, oricare ar fi ele, n-au fost altceva decât un cec în alb dat clasei noastre politice. De care a profitat şi profită din plin şi doar pentru sine şi pentru învârtiţii de toate culorile, poporul fiind pentru ei o ficţiune care capătă materialitate doar în perioadele electorale. Dar nu despre asta va fi vorba în rândurile de faţă.

Nu este prima, şi din păcate, nici ultima oară când România se află în mare dificultate, cu deosebirea că situaţia actuală pare mai gravă ca niciodată. Cum timpul, recurenţa şi moravurile banalizează orice, odată mai mult, riscăm din nou sferturi de măsură, măsuri în dorul lelii sau măsuri de ochii lumii. Ca de obicei, va plăti din nou cel care a plătit mereu, adică cetăţeanul lambda, nevinovat de falimentul actual. 

Traian Băsescu a anunţat deciziile care au fost luate după negocierile cu FMI: scăderea pensiilor cu 15%, salarile bugertarilor cu 25% şi scăderea sau anularea ajutoarelor de stat. Între timp, la loc comanda: pensionarii, nu vor mai pierde 15% din pensie, inclusiv cei cu pensii „nesimţite”, măcar aşa sună legea. (E drept că unele pensii foarte mari şi cumulative vor fi bine reduse). Interdicţia a venit de la Curtea Constituţională, care astfel îşi consolidează rolul de prim decident al României, semnând astfel originala contribuţie românească la tezaurul experienţiei democratice universale.

Deşi pensionarii au scăpat, deocamdată, câteva întrebări sunt inevitabile. Iată una dintre ele: sunt ei prea numeroşi? Da, în măsura în care numărul lor depăşeşte cu mult pe cel al activilor. De unde şi transformarea bugetului prevederilor sociale într-un robinet incontrolabil. Din populism şi incompetenţă, mulţi, prea mulţi activi au fost pensionaţi înainte de termen, pensionări din care nu au lipsit nici vinovate calcule electorale, nici mici „slăbiciuni” personale - mai marile sau mai micile potlogării comise de medici corupţi, mituiţi la cerere pentru o pensionare înainte de termen. Vrei calule orz? Bine înţeles că vreau. După o viaţă profesională, de multe ori penibilă, o astfel de ofertă nu putea fi refuzată.

Economiile realizate prin concedierea primei tranşe de 70.000 de funcţionari vor fi ca o foarte uşoară frecţie la un picior de lemn, acesta fiind reprezentat de totalul celor 1.360.000 de funcţionari din ţară. Sunt mulţi, sunt puţini? Mult prea mulţi fireşte. Nu dreg bugetul nici multele milioane de asistaţi care depind de banul public. Deşi „renumeraţia” e mică pentru mulţi dintre ei, nimic nu-i mai face să caute de lucru. De ce să se spetească pentru câteva zeci de lei în plus? În schimb fac mulţi copii şi ameninţă cu „rivuluţia”. Mai puţin  aceasta din urmă, îi putem înţelege şi pe ei, supuşi aceluiaşi sindrom al „orzului”. Dacă pomana a mers atâta vreme, de ce să se oprească acum şi de ce să sufere tocmai ei? (Afirmaţie valabilă şi pentru miile de pensionţi cu certificate false, sau de complezenţă, eliberate de medici cu moralitate variabilă). Sunt asistaţii sociali mai vinovaţi decât cei care i-au adus în această situaţie? Mulţi dintre cei care beneficiază de asistenţa socială pot cumula mai multe tipuri de ajutoare, ajungând astfel la venituri mai mari decât un salariu mediu. Este rezultatul populismului celui mai cras şi al incompetenţei unei administraţii pletorice şi iresponsabile. Presa este plină de exemple. Banii de la FMI se duc pe plata lefurilor, pensiilor şi ajutoarelor sociale. Cu alte cuvinte, am ajuns în situaţia de a ne împrumuta pentru a plăti lefuri şi salarii. Întrebare colaterală: având în vedere starea deplorabilă în care se află şoselele, calea ferată, învăţământul, reţeaua sanitară şi altele, unde se duc banii publici?

Cum s-a ajuns aici? Pâinea şi cuţitul le au în mână parlamentarii, apoi aleşii locali, în fine cei din administraţie, nu numai cea centrală. Ei dispun de resursele bugetare, mai mici sau mai mari, dar din ele se vor înfrupta în primul rând nepoţii, clienţii, cumetri şi afiliaţii, vezi cazul Voicu, dar şi nenumărate altele, ca de exemplu ginerele ministrului Blaga şi el beneficiar al unui contract zemos, despre care socrul afirmă cu mâna pe inimă că nu ştia nimic. De aici şi goana disperată după influenţă, mandate şi posturi. 

În varianta sa cea mai deşănţată, mituirea unor categorii de alegători a fost iniţiată de Ion Ilici Iliescu la începutul tranziţiei. Pe aceeaşi linie, CDR a mers şi ea dar ceva mai discret. Nu l-au făcut de râs nici Văcăroiu, nici Năstase. Tăriceanu a angajat şi el alţi trei sute de mii de funcţionari şi totul a culminat cu propunerea măririi salariilor corpului didactic cu 50%, aşa, de azi pe mâine. Pe care, candid, a aprobat-o şi Traian Băsescu. Curat liberalism! Se face deci totul pentru câştigarea voturilor unor segmente mai mari sau mai mici ale corpului electoral, sau pentru a evita pierderea lor, ceea ce este cam acelaşi lucru. Totul cu banii plătitorilor de impozite. Ce motivează totuşi aceste derive? Setea de îmbogăţire rapidă şi prin orice mijloc ca şi cea de putere, pulsiuni suprapuse în mare parte, stau la baza corupţiei. În România corupţia nu este endemică şi ţinută în această stare, ca în toate ţările dezvoltate, ci sistemică, gangrenând toată societatea românească de sus până jos şi pe orizontală, inclusiv Biserica Ortodoxă. În cazul României se poate vorbi de corupţie de stat. Mentalitatea moştenită de la comunism, generos întreţinută de avatarurile nomenclaturii şi securităţii este fără îndoială sursa acestei stări de fapt.

Despre originea şi însuşirile acestei noi molime se poate glosa la nesfârşit. Trebuie însă spus că nici o măsură de redresare a situaţiei actuale nu va avea alt efect decât unul efemer atâta vreme cât nu se va face nimic în amonte, câtă vreme corupţia nu va fi jugulată şi corupţii înbogăţiţi prin jefuirea banului public nu vor fi traşi la răspundere, penal şi material. Mari afacerişti, marile averi făcute în timp record, dar şi destule întreprinderi de stat sunt datori fiscului cu sume astronomice reprezentând impozite neplătite. Ştie toată lumea despre cine este vorba. Şi iată că aceste sume rămân neplătite, adică în afara buzunarului public, în timp ce se iau 25% din salarii.

Deşi, venind prea târziu, această măsură era din păcate inevitabilă. Cum poate fi privat un salariat oarecare de o parte importantă din venitul său în vreme ce banii marilor corupţi rămân acolo unde sunt şi salariile unora cresc într-un  an cât altele într-o viaţă profesională? La ce se va gândi acesta văzând că salariile senatorilor, deputaţilor, miniştrilor şi ale altor mari granguri vor fi retezate tot cu 25%? Ce fel de democraţie este aceea care crează, protejează şi perpetuează astfel de nedreptăţi? Din criză în criză, din cacealma în panama, din cumetrie în nepotism, dintr-un ultim ceas într-altul, de pe muchea cuţitului la marginea prăpastiei, de la un guvern la altul, de la un preşedinte la altul, s-a ajuns în pragul unui colaps greu de evitat. Aici am ajuns şi banii FMI ne vor putea fi de folos doar în măsura în care ne vom ajuta noi întâi. 

De curând a avut loc un eveniment gravisim care spune totul despre sensul şi şansele măsurilor pe care le va lua puterea pentru a ieşi din criză, de fapt despre adevăratele ei intenţii: sabotarea de către Parlament a ANI (Agenţia Naţională de Integritate), organismul menit să verifice averile suspecte şi conflictele de interese, ale demnitarilor. Era ultima baricadă împotzriva corupţiei. Printre groparii instituţiei se numără şi aleşii PD-L, partid chipurile de dreapta şi autointitulat liberal şi oficial în război cu corupţia. Acest organism a fost totuşi declarat cândva compatibil cu legea supremă de către Curtea Constituţională, care apoi l-a mătrăşit. De ce? Pentru că vreo câţiva membri ai CC erau cercetaţi de o administraţie devenită brusc incomodă. (Tot ei s-au pus la adăpost de reducerea propriilor salarii, pretextând că ei, magistraţii constituind o castă aparte). Altfel spus, nici o avere, oricât de suspectă ar fi, nici un act de corupţie nu vor mai putea fi cercetate, necum pedepsite. Iată de ce, chiar dacă vom trece peste hopul actual şi indiferent de cum îl vom trece, ne vom poticni la următorul, ineluctabil.

Colac peste pupăză, aflăm că enormele sume de bani destinate unor achiziţii costisitoare, ministeriale de exemplu, vor scăpa de rindeaua austerităţii. Mai rău, iată perioada în care anumite regii de stat s-au pus pe angajat noi salariaţi şi distribuit indemnizaţii importante, iar mulţi primari au declarat că nu vor disponibiliza niciun angajat. Alţii folosesc tertipuri diverse. Spre exemplu primarul oraşului Râmnicu-Vâlcea refuză să concedieze patru sute de angajaţi. Aceştia vor trece la o societate pe care Primăria o va înfiinţa ca unic acţionar. Salariile acestora vor fi plătite însă tot de la buget. Iată cum, despre România se poate vorbi ca despre o societate din ce în ce mai anomică. Astăzi în Europa.

Acum, binişor după ceasul al 12-lea, trebuie să ne întrebăm dacă clasa noastră politică este dispusă să se reînnoiască moral, să renunţe la corupţie, nepotism, clientelism şi privilegii pentru a se ocupa prioritar de binele general? Figurează oare în caietul de sarcini al statului să fie pentru unii mumă şi pentru ceilalţi ciumă? De răspunsurile la aceste întrebări depinde pur şi simplu soarta României. În ce mă priveşte, sunt pesimist. Minuni se mai întâmplă, foarte rar, din păcate însă mai mereu altora. Şi totuşi...

Ștefan Racovitză, Geneva

Caricaturi: Emeric Vamos