The English version of the article is available here.

 

Dacă numele vă spune ceva ați putea crede că este un alt interviu-portret cu studenți merituoși sau olimpici, apărut ca o înșiruire de premii, o caracterizare idealizată, numai bună de pus în ramă și cicălit copiii care trag chiulul de la teme.

 

Fără a-l priva de recunoașterea vreunui merit academic, acest interviu va fi expunerea unei povești „așa cum a fost ea”. Am profitat de entuziasmul lui Vlad, ajuns la finalul unui drum care s-a dovedit a fi mai mult decât un Master în Matematică la ETHZ și pe-un picior de a decola către Oxford, unde va începe, în luna octombrie, doctoratul: să îi cunoaștem valorile și să ne lăsăm convinși că nu doar puterea financiară ne decide soarta. Provine din Bîrlad, Vaslui – oraș al cărui impact cultural și-a pus amprenta și asupra sa. La 22 de ani, cu puțini bani in buzunar, a plecat din România pentru a ajunge să ia contact cu una dintre cele mai puternice școli ale lumii. Are nenumărate povești strânse din ultimii doi ani în Elveția, perioada în care „divinitatea i-a întins o mână”, așa cum singur o definește, din care putem învăța cu mic, cu mare. 

 

În această primă parte a interviului vom vedea cum realitatea socială influențează raporturile lumii academice, cu micile detalii care dau o anumită culoare vieții românilor studenți în Elveția. În cea de-a doua, vom urmări o analiză a celor două dimensiuni sociale, România și Elveția, cu mici reflecții asupra comunității noastre, ceea ce s-a dovedit a-i fi ancoră în realitatea pe care o știa: copilăria și liceul pe meleagurile vasluiene, lumea studențească și academică a Universității București și viața de olimpic la astronomie și fizică.  

 

Un interviu menit să le ofere amănunte „de la fața locului” celor care aspiră la un studiu de prim-rang în Țara Cantoanelor, un interviu pentru cei care au absolvit și poate cu nostalgie se vor regăsi în aceste rânduri, un interviu pentru toți românii, în încercarea de a le înțelege trecutul și experiența celor din jur, o invitație la dialog ulterior.

 

casa-romanilor.ch: Vrem să te cunoaștem. Care ți- a fost drumul?  Experiențe personale, așteptări versus realități. 

Vlad Mărgărint: În 2013 am plecat cu o sumă din România, bani care s-au evaporat într-o secundă când mi-am plătit depozitul pentru cameră. Cu aceste date inițiale, mă așteptam ca parcursul să fie unul dificil. S-a dovedit a fi mult mai greu. Nu o să vă ascund că a fost un drum deloc comod, dar care mi-a oferit șansa să primesc o poziție finanțată de doctorand la Universitatea din Oxford. Este un drum pe care oricine care a plecat în lume fără bani l-a experimentat. Nu sunt nici primul, nici ultimul si nici vreun unicat; vă asigur că sunt foarte multe povești similare pe care le știu. Nu am nicio îndoială că timpul le va scoate la suprafață pe multe dintre ele.

 

C.R.: ”Greu” spuneai, dar exclusiv din prisma eforturilor financiare?

V.M.: Nu doar. Asta amplifică orice dificultate de a te adapta. Sunt acel tip de experiențe care te maturizează brusc, o studenție petrecută în forma unei veritabile „armate academice elvețiene.”  

C.R.: Și cum s-a raportat această dimensiune socială în așteptările cu privire la studenție?

V.M.: Sincer, mă așteptam ca masterul să aibă mai mulți studenți internaționali, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul Departamentului de Matematică. Mă așteptam sa îmi fie mai ușor să comunic cu oamenii și să îmi găsesc cazare. M-am înșelat amarnic în privința celui de-al doilea lucru. Și dimensiunea socială a universității a dezamăgit. 

C.R.: Cum așa? Mulți vorbesc de studenție cu precădere prin prisma contactelor sociale.

V.M.: Aici dimensiunea socială a lipsit, exceptând desigur, contactul oficial.  

 

C.R.: Se poate vorbi totuși de aspecte pozitive?

V.M.: Absolut. ETH a depășit toate așteptările profesionale. Eficiența acestei instituții și tot ceea ce oferă pentru 600 CHF pe semestru este incredibil. Toate facilitățile pe care la au în clădiri: săli de lectură, pub-uri, săli de sport, cantine, spații de relaxare, săli ultra moderne de curs și resurse umane și academice ș.a.m.d. te fac să nu îți mai dorești să mai pleci de la școală (poate că și de asta, nu de puține ori am rămas până după 12:00 noaptea..).

Chiar există o statistică unde se regăsește raportul investiție anuală per student versus taxa de studii. Vei rămâne surprinsă cât sunt de generoși. Tot respectul pentru statul elvețian pentru cum a decis să investească (masiv!) în educație.  

C.R.: Ai avut șansa să experimentezi două lumi universitare: București și Zürich. Ce e la fel? Ce e diferit?

V.M.: O diferență semnificativă este modalitatea de examinare și perioada examinării; asta aduce o diferență de nivel. Aici examenele pentru master sunt orale, de regulă 30 minute cu profesorul de la curs și au loc în august. E un sistem ce impune un regim de maraton în comparație cu sprintul din alte Universități. Având toată vara la dispoziție să te pregătești sesiunea face ca nivelul să fie foarte sus. Și chiar și așa este foarte mult de lucru. 

 

C.R.: Așadar: învățați, învățați, învățați?!

V.M.: Surprinzător, este un sistem care, deși nu îți oferă propriu-zis vacanță de vară, poate fi folosit în favoarea ta. Poți să îți iei un part-time job în timpul semestrului (ceea ce am făcut să am bani să trăiesc aici).

 

C.R.: Și poate ar mai fi de menționat și experiența lucrărilor academice, în afara cursurilor. 

V.M.: Poți (și chiar trebuie!) să te implici în proiecte de cercetare de nivel foarte înalt pe mai multe luni. Am făcut asta de două ori, primind probleme de o complexitate ridicată, pe care nu le-ai putea rezolva în timpul unui semestru standard cu examene la final. Faptul că sistemul rămâne „deschis” și peste vară îți oferă șansa să faci proiecte foarte bune cu care poți concura pentru doctorat sau pentru orice fel de alt parcurs, o veritabilă experiență strategică pentru referințele ulterioare. Recomand viitorilor studenți să profite de aceste reguli ale sistemului; sunt oportunități pe care nu le găsești (ușor) în alte locuri, din care aveți șansa să învățați cel mai mult despre un domeniu. 

V.M.: Poți să te înscrii la câte cursuri vrei în timpul semestrului și să îți selectezi singur examenele. Excepție fac examenele de tip additional requirement, pe care vă rog să le tratați cu mare atenție pentru că aveți doar două șanse să le treceți.

 

C.R.: Vorbești din experiență?

V.M.: Eu m-am ars cu unul foarte urât. Firesc, aceste lucruri sunt comune la Universitățile mari și, clar, nu am nicio scuză. Măcar am fost alături de câțiva cei mai buni din an cu care între timp am devenit apropiat. Fascinant, cum ne-au apropiat necazurile, independent de cultura din care provenim.

 

C.R.: O concluzie pentru boboci?

V.M.: În timpul semestrului, recomand să participați la mai multe cursuri și să vă gândiți ulterior ce faceți cu examenele. Puteți păstra notițele de curs la ce vă interesează. Vă puteți deînregistra de la o parte din examene cu o lună înainte. Astfel, puteți să aprofundați doar la ce vă simțiți încrezător. Practic fiecare își poate crea propriul lui Master, în conformitate cu regulile legate de creditele pe care trebuie să le obțineți din fiecare categorie. Totuși, oricât de îndrăgostit ai fi de cursuri și profesorii care te inspiră, nu recomand, din experiență, să îți încarci programul pentru că efortul per curs este foarte mare.

C.R.: Continuând paralela. Cum e cu stilul de învățat?

V.M.: La București eram mai mult obișnuit să lucrez individual, cerând indicații de la prietenii din cămin din când în când. Aici, în schimb, am găsit oameni din același an cu care  am învățat împreună pentru examene. Cred că nu aș fi reușit fără ei. Examenele, momentele noastre slabe, ne-au unit aici. Am dezvoltat o relație de prietenie constructivă în ceea ce privește studiul în cele mai neașteptate spații: în camerele pentru învățat, la cantină, pe holuri. A fost un efort colectiv pentru a rezolva problemele din teme. 

 

Sunt norocos că mi-am găsit aici parteneri loiali cu care discut spontan, oricând, matematică. Sper să regăsesc spiritul ăsta pe unde voi mai umbla și urez tuturor care vin aici să dea de acest tip de oameni. Daca nu dați, să îi căutați. Ei există!

 

C.R.: Cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat aici?

V.M.: Aici am avut șansa să gravitez în jurul unui om cu care fac cercetare de mai mult de un an jumătate, un mentor care mi-a schimbat viața. Un om care mi-a oferit șansa să prind o poziție de doctorat la Oxford, o șansă, care vă asigur, nu m-a căutat. Am insistat mult să gasesc proiecte grele în care să lucrez. Am căutat neobosit oportunități. Cu un pic de noroc, soarta m-a adus în fața acestui om. Cineva a conspirat, undeva sus, în favoarea mea.

 

C.R.: Și fără perdele, cel mai rău?

V.M.: Am trăit uzura psihică mai multe luni, din cauza unui examen picat și pe care, dacă nu îl treceam la a doua examinare, nu primeam Masterul. Un examen, care culmea, era în aceeași perioadă cu interviurile pentru Doctorat. Practic am trăit în ianuarie 2015 o absurditate majoră. Nu știam dacă voi avea un Master din Zürich dar mă duceam la interviuri la Doctorat,  pe care dacă le făceam bine oricum nu puteam primi oferta fără Masterul luat. Lucurile s-au amestecat teribil și au generat  cea mai epuizantă psihic perioadă din Zürich și chiar din viața mea de până acum. Nu are sens să intru în detalii, ci doar să vă conving că nimic nu este gratuit. 

 

C.R.: Trăgând linie: a meritat experiența ETH-ului?

V.M.: Clar da. Am trăit minimal, dar ambiția m-a alimentat constant. Am avut noroc să întâlnesc și oameni care mi-au oferit o canapea pe care să pot dormi (mai bine de o lună) când eram în sesiune și nu mai aveam casă. Am lovit repetat ziduri psihice și epuizări, dar cineva mi i-a scos în cale la momentul potrivit și fără ei sigur nu aș fi reușit.

 

Mă consider un om foarte norocos pentru că sunt conștient că sunt oameni care au plătit enorm pentru educația lor sau care au făcut împrumuturi pentru a studia unde și-au dorit. ETH Zürich mi-a oferit o șansă mare mie, un om care nu își putea permite niciun traiect financiar punctat mai sus, să mă dezvolt în această școală și să întâlnesc modele cu care să am posibilitatea să discut. Veți spune că e un fapt banal să vorbești cu profesorul de la curs sau cu studenții din departament.  Lucrurile se văd cu totul altfel când trebuie să muncești în afara studiilor pentru a putea fi prezent acolo. Am ajuns să prețuiesc altfel momentele cu ei și le mulțumesc că au fost acolo pentru mine când nu mai știam pe unde să mai ies din „întuneric”. Banalul fapt de a fi acolo a fost motivația mea constantă să „trag tare” în toți acești ani. 

 

Partea a doua a interviului  va fi publicată săptămâna viitoare.