Despre Herta Müller și amnezia colectivă din România

Discuțiile aprinse din aceste zile se poartă în jurul ultimei laureate a Premiului Nobel pentru literatură, scriitoarea germană (născută în Banat) Herta Müller. Orgoliile naționale (cine a primit Premiul Nobel, Germania sau o româncă din Germania) și argumentele mai mult sau mai puțin obiective fac subiectul discuțiilor publice.

Vă prezentăm în cele ce urmează opinia profesorului Tudor Rațiu din Lausanne, coleg de generație cu scriitoarea și, după cum veți vedea mai jos, coleg de școală cu Herta Müller.

"Discuția pe care o urmăresc, purtată între persoane din generația voastră, este foarte interesantă pentru mine. Nu știu de fapt ce înțelegeți din ceea ce scrie și spune Herta Mueller.

Herta Mueller reprezintă un fragment al societății din Banat care s-a opus deschis regimului. I-am ascultat un interviu: vorbește germana "mea", cu accentul "corect" și familiar, cea pe care o utilizez și astăzi cu colegii germanofoni din departament, germana învățată la vârsta de 4 ani. Ea a fost la Liceul german din Timișoara și la Universitate cu mine, trei ani după mine. Eu nu am cunoscut-o dar fratele meu, care este cu patru ani mai tânăr, o știe, nu foarte bine.

Această pătură era foarte multinațională la Timișoara: români, nemți, evrei, unguri, sârbi. Dar toti aveam în comun un lucru: cel puțin un membru din familie a fost în lagăr de exterminare (în cazul meu trei) și, în general, aveam toți cel puțin o rudă apropiată care a fost ucisă în lagăr (în cazul meu doi). Nici unul dintre noi nu este binevenit astăzi în România, indiferent de originea națională. Prietenii pe care i-am avut atunci au rămas prieteni și astăzi dar nici unul nu mai este în România, cu excepția unuia care a fost călcat de tren pentru că a vorbit deschis pe scena Teatrului german din Timișoara, împotriva regimului, rămânând în România sub glie.

Faptul că Herta Mueller scrie în germană este foarte puțin important. Ea vorbește în numele acestei pături din Banat și Transilvania, care a fost și este încă și astăzi prigonită în România.

În interviul telefonic prin care a fost anunțată că a primit Premiul Nobel, autoarea a fost întrebată, printre altele, cum este primita în România astăzi; răspunsul ei a fost că, în general, prost. Pentru mine asta este evident! O știu pe pielea proprie. Cunoscuții mei și colegii matematicieni mă primesc foarte bine, evident, dar, în general, de la intrarea în țară când îmi citesc numele pe pașaportul american (și îl recunosc datorită faptului că este un nume istoric în România) sunt ostili. Singura mea naționalitate este cea americană, fiind expulzat din țară în 1975.

Herta Mueller spune clar că în Germania era tratată ca străină. Eu și restul familiei mele (un frate și părinții) am știut asta, așa că am plecat cât de departe era posibil: în California, la 10 ore de decalaj orar. Ea vorbește de deportări în URSS; am prieteni apropiați a căror mamă a fost deportată în minele de cărbune din Siberia, am avut profesori veniți din deportare la liceul german care ne povesteau, la cursul de rusă, cum era în lagăr. Ea vorbește cum a fost ostracizată de comunitatea germană pentru că vorbea deschis contra nazismului. Alt lucru comun, nu numai cu mine dar și cu alți prieteni de la liceu. Eu eram prost văzut în liceul german și mi-au trebuit 8 ani ca să mă accepte ca integrat datorită atitudinii antifasciste a familiei, care era foarte bine cunoscută deja dinaintea războiului. Împreună cu un prieten evreu (care îmi este și astăzi aproape la fel de apropiat ca fratele meu), eram la liceul german pentru că atitudinea ostilă a profesorilor nemți față de noi era cu mult mai bună decât discriminarea politică pe care am fi avut-o de îndurat într-un liceu românesc. Le-am fost recunoscători "den Banater Schwaben" care m-au educat bine, dincolo de ceea ce trebuia să învățăm, și în final, în ultimii patru ani de liceu m-au tratat la egalitate și corect, ceea ce nu a fost cazul la universitatea română din Timișoara!

Când o ascult pe Herta Mueller vorbind mă întorc în timp la liceul german, la prietenii mei și amintirile rudelor noastre omorâte în lagăre, fie în URSS, dar mai cu seamă în România. Ea vorbește de amnezie colectivă în România. Așa este! Am vazut la Hanoi mai multă critică a regimului comunist decât la București, Budapesta, Praga, Varșovia și Berlin puse împreună.

În sfârșit există și cineva din generația mea care are audiență mondială și care poate vorbi în numele nostru, a celor din Banat care s-au opus deschis regimului comunist și care au plătit, unii chiar cu viața, această atitudine. Acești oameni sunt incomozi în România și țara face totul să îi țină departe și să fie uitați că au existat o dată și că s-au născut în România, ei și toți urmașii lor.

Tudor Rațiu, Lausanne"