Skip to main content

Despre sechele si dureri

A devenit un real cliseu ca atunci cand, intr-o discutie, chiar si fara pretentii sau subiect clar definit, se vorbeste despre romani si raportarea la romanism, sa se aduca automat vorba de incapacitatea acestora de a ramane uniti, de a reprezenta un tot unitar. Dezbinarea a ajuns un fel de trasatura tipic romaneasca, un fel de "dat" lipit pe fruntea unui intreg popor. Tendinta romanului de a fi in dezacord cu connationalul sau este pusa la acecasi nivel cu fatalismul ciobanului mioritic. "Suntem pusi pe cearta cu semenii si fatalisti".


Inutil sa spun ca, pentru generatia mea, noi astia mai "destepti", mai "liber-cugetatori" decat cei de dinainte, sintagmele de mai sus nu reprezentau altceva decat niste clisee comuniste, asimilate pe nerasuflate de romanii mult prea ocupati sa-si procure strictul necesar decat sa se intrebe ce ingurgitesaza zilnic cu lingurita atentionata a partidului.


Cei plecati de acasa insa s-au lovit mult mai percutant de realitatea din spatele acestor clisee. Cati dintre noi nu au auzit macar o data vreun batranel plecat de demult plangandu-se ca romanii sunt dezbinati ? Cati dintre noi nu au fost supusi ingratei obligatii de a asculta discursul rodat si comparatia nelipsita intre romani si "ceilalti" ? "Uite-te la orice alta comunitatea de straini, cat de uniti sunt ! Si noi...asa-i romanul!"


Imi amintesc prea bine iritarea, mai apoi zambetul indulgent cu care ii ascultam. Ca orice tanar, autosuficient si atot-stiutor, aveam certitudinea ca asist la un clivaj intre generatii. Pe noi nu ne mai puteau atinge cliseele cripto-comuniste. Noi aveam alte idealuri, alte asteptari, noi nu ne mai simteam in permanenta urmariti de cineva. "Noi" eram deasupra acestor meschinarii si angoase. Nu avea cum sa ne atinga "stratificarea" pe care o gaseam aici in diaspora. Lasa-i pe ei sa se certe cat or vrea, avem lucruri mai importante de facut decat sa dezgropam mortii !


Infatuarea si frmusetea tineretii !


Dar, ca orice tinerete care are si ea un sfarsit, cea a romanilor veniti dupa revolutie, a trebuit, vrand nevrand, sa treaca la maturizare fortata. Nu ai cum sa nu te lovesti, destul de des, de animozitatile dintre semenii tai. Poate doar daca decizi sa-i eviti total, lucru, pentru mine, inacceptabil. Si dupa cateva lovituri, dupa cateva barfe si rautati risti sa dai de sentimente mult mai puternice care anima grupuri intregi. Te lovesti in mod brutal si fara menajamente de o adevarata ura intre "bisericutele" romanesti.


Variante de iesire nu prea sunt, din pacate. Ori fugi dezgustat, ca multi altii din generatia atat de hulita, care nu vor sa auda de romani, ori te alaturi unei bisericute si devii surd cand incep certurile, ori te razvratesti, ori incerci sa intelegi. Si te trezesti si tu, intrebandu-te, precum cei de care radeai ingaduitor odinioara, de ce ? De ce noi nu putem sa fim "o comunitate romaneasca" ? Te trezesti si tu tras in automatismul comparatiei : "oameni buni, ce au portughezii in plus fata de noi de reusesc sa se inteleaga asa de bine unii cu altii ?"


Recent am inteles. Pe propria piele, pentru ca altfel, probabil, nu se putea.


Atitudinea indivizilor la nivel de popor e influentata in mod direct de trecutul acestuia. Greutatile intampinate de catre o tara in trecut, intaresc relatiile dintre semeni atunci cand se gasesc printre straini. Este acel sindrom al "fratelui de suferinta". Numai ca, atat romanii cat si celelalte popoare din est, au trait suferinta la un alt nivel. Comunismul a reusit ceva nemaintalnit pana atunci, si anume, coruptia sufleteasca totala a supusilor sai. A calcat cu cizmele orice urma de normalitate. A anihilat prin instaurarea terorii orice instinct de a merge catre "celalalt". Ne-a "dezumanizat" creand un fel de mutanti ale caror sechele se transmit generatiilor urmatoare.


Recent am realizat ca nu pot sa ma delimitez la infinit de batranelul vaicaret care traieste zilnic rememorandu-si tineretea si spaimele trecute. Exista, din pacate, o limita a non-implicarii - atunci cand te lovesti direct de fantomele trecutului colectiv. Limita asta, chiar daca destul de elastica, pentru ca tine de valorile morale ale fiecaruia, exista ! Si apare in momentul in care te intrebi pana unde poti accepta convietuirea cu un turnator, chiar daca tie, personal, nu ti-a facut niciodata vreun rau. Odata demascat, cat esti dispus sa tolerezi ? In momentul in care aflii ca batranelul simpatic din fata ta, care-ti aduce un ceai si-ti povesteste de cumparaturile de ieri, a bagat in inchisoare oameni nevinovati cu o simpla semnatura, cat esti de dispus sa ignori ? Cum ti se mai pare ceaiul ala ?


Sigur, incepi prin a-ti spune ca nu ai cum sa stii cum ai fi reactionat tu in vremurile acelea, atatia oameni au fost obligati sa colaboreze cu securitatea! Numai ca, rationamentul sortit linistii tale se prapuseste repede. Din cauza comparatiei. Exista oameni care au preferat sa moara in inchisori, care au preferat tortura fizica decat prostitutia sufleteasca.  Exista oameni care si-au pierdut familiile in schimbul nespunerii morale. Mai exista din pacate, si o a treia categorie, cea mai urata, aceea a oportunistilor, a celor care s-au dus de bunavoie sa dea o mana de ajutor partidului in schimbul catorva firmituri. Nu stiu cum as fi reactionat eu, e usor sa incerc sa-mi imaginez. Ma linisteste prea putin gandul ca macar in ultima categorie, sigur nu m-as incadra. Si incepe tortura, trebuie sa alegi, sa te pozitionez, nu fata de ceilalti ci fata de tine insuti. Treci prin toate stadiile - de la indignare, la scarba, la accepatre, la fatalism. Si intelegi.


 Uite cum, asa incredibil pe cat pare, angoasele si problemele morale ale unei generatii trecute afecteaza din plin pe cea prezenta. Comunismul si-a facut datoria - s-a intins ca un cancer, pana a ajuns la ultima celula, s-a introdus in ADN-ul unui popor si-l infecteaza la nesfarsit. Simplul fapt ca un tanar, care nu a trait prea mult in comunism, care nu are nici o curiozitate anume pentru acea perioada, care traieste intr-una dintre cele mai "occidentale" tari va fi la un moment dat supus unor astfel de rationamente, obligat sa aleaga, obligat sa-si constientizeze limita, arata din plin raul iremediabil facut de acest sistem.


Nu avem cum sa ne comparam cu portughezii, cu italienii sau cu alte natii care nu au trait oroarea din est. Nu avem voie sa radem de angoasele si obsesiile "batranilor" pentru ca nu sunt altceva decat oglinda angoaselor proprii care ne pandesc cand ne e lumea mai draga. Nu trebuie sa scormonim trecutul, se aranjeaza singur sa ne ajunga din urma. E trist. Pentru prima data am resimtit un sentiment de oboseala si de durere psihica, poate doar 1% din ceea ce simt cei care au fost martori directi.


Mi-a parut rau. Pentru tot. Pentru Romania. Pentru cei morti in inchisori. Pentru batranii ei vaicareti de aici. Pentru mine.

 

izvor110 Mon, 03/14/2011 - 09:59
Comment

      mme.sinteti foarte impresionata de realitatea romaneasca din elvetia si aveti o descriere foarte literara a ei.   folositi un termen capital in mentalitatea romanilor din tara si din strainatate. anume ,,diaspora de dupa revolutie,,   da,adevarat,exista diferente enorme intre cea inaintea revolutiei si cea de dupa. cum exista, o diferenta enorma   inainte de 1990 intre un roman refugiat si un roman venit prin casatorie...etc.    ce ne diferentiaza de portughezi,italieni nu este numai comunismul hereditar ci si munca si mai ales atitudinea   fata de cel ce munceste.  la noi exista termeni ce ne demascheaza in acest sens-munca de jos-omul de vaza-   omul de rind...acest lucru a existat in romania si inainte de 1950.la televiziunea romana de azi,jurnalistii se adre-   seaza de aceasta maniera populatiei.chiar un tinar din generatia d-voastra ,la bucuresti,iti trinteste usa in nas daca   esti modest imbracat.   ar fii atit de simplu sa fie numai comunismul de vina.