Un actor român în Elveţia

Actorul român Dorin Dragoş pe scenele de limbă franceză din Elveţia şi Franţa

Compania Théâtre du Passage de la Neuchâtel din Elveţia a angajat într-un rol principal, pentru turneul în Franţa şi Elveţia, un actor român plecat de la Teatrul Naţional din Timişoara.

Piesa australianului Daniel Keene, "Cinci bărbaţi" pune în scenă cinci oameni de origine diferită, muncitori emigraţi pe un şantier, undeva în lumea largă. Imaginile puternice din trecutul fiecăruia dintre ei, cele ale unui viitor de vis, sperat şi neajuns rămân ca dovadă a nostalgiei şi nerăbdării. Prezentul de fiecare zi este un parcurs pe care trebuie să îl împlinească. Cunoscutul actor şi regizor Robert Bouvier declară că a făcut un casting de peste o sută de persoane pentru a alege aceşti cinci actori, pe care nu îi cunoştea în prealabil, actori care se completează şi se pun în valoare unul pe celălalt. Faptul că acest mare realizator, colaborator cu Alain Tanner a păstrat naţionalităţile adevărate ale actorilor, dându-le o şansă să declame parţial în limba lor maternă, aduce nu numai credibilitate piesei, dar şi poezie.

Antonio Buil (spaniol), Boubakar Samb (senegalez) , Bartek Sozanski (polonez), Abder Ouldhaddi (marocan) au fiecare o traiectorie cunoscută în lumea elveţiană şi europeană a spetacolului de film şi teatru. Supriza a adus-o actorul român Dorin Dragoş care s-a instalat în Elveţia în 2003 şi care în acest răstimp a reuşit să creeze nouă recitaluri de poezie românească împreună cu actriţa elveţiană Silvia Jost, să joace un personaj de film pentru studiourile Sky Channel şi să participe festivalul de teatru de la Vevey 2005 într-o creaţie a dramaturgului elveţian de origine română, Adrian Rachieru.

Redăm mai jos traducerea în limba română a articolului publicat în ziarul elveţian Le Temps, articol publicat în ediţia de marţi, 21 noiembrie 2006, sub semnătura lui Marie-Pierre Genecand, articol critică a acestui spectacol.


"Clandestinii sar peste zid şi cutremură scena

Directorul Teatrului du Passage de la Neuchâtel, Elveţia, Robert Bouvier (regizor şi actor elveţian de limbă franceză, Cavaler al artelor şi literelor al Republicii franceze, n.t.) pariază pe semnul autenticităţii pentru a pune în scenă situaţia clandestinilor. Un spectacol de forţă. Pentru unii, teatrul trebuie să transpună. Pentru ceilalţi teatrul ne transpune. Distanţare sau identificare ? Prea puţin contează, atât timp cât ceea ce se face, se face bine. Astfel, această întrebare s-a dovedit de prisos vinerea trecută, pe 17 noiembrie, la Teatrul du Passage din Neuchâtel. La ieşirea din sala de spectacol după premieră, sufletele au fost răscolite şi inima străpunsă. Pentru a da cuvântul emigraţiei clandestine, Robert Bouvier, regizorul spectacolului, a avut dreptate când a mizat pe aspectul autentic, angajând actori care provin din lumea pe care o reprezintă personajul pe care îl joacă. O poveste de şantier, în care fiecare actor îşi clădeşte personajul pe talentul şi meseria învăţată, pentru a-i conferi densitate. Fără acest efort din partea actorilor, personajul ar fi fost lipsit de interes. Omul din spatele personajului vibrează la evocarea unei lumi de dincolo şi a unui trecut, de care, fără să vrea, rămâne marcat. Două lacrimi în colţul ochilor, scapă garantat.

Asemeni lui Mathias Zschokke (scriitor elveţian de succes, care locuieşte acum în Germania, n.t.) Daniel Keene, autorul piesei, nu se joacă aproape de loc în Australia, ţara din care provine şi în care trăieşte. Acolo, publicul preferă teatrul de divertisment, explică Severine Magois, traducătoarea piesei în limba franceză. Iar autorul Daniel Keen, nu este tocmai cel care să ne facă să râdem. Nu, într-adevăr, nu. Poveştile despre dezrădăcinare sunt o dramă, dacă nu chiar o tragedie. Dar cât suflu are această piesă, Cinci bărbaţi, comandată iniţial de un teatru din Franţa!

Am sta toată noaptea să îi privim pe aceşti clandestini, oameni de nimica toată în fond, care îşi înnoadă şi deznoadă destinul, nişte muncitori pe care un patron lipsit de scrupule îi pune să construiască un zid pentru un salariu pe care mai mult nu îl plăteşte, ţinându-i într-o baracă mizerabilă. Am sta să îi privim cum se muşcă de fiecare dată când se întâlnesc, cum se împacă cu ei înşişi şi între ei punîndu-şi întrebări unii altora dar şi în sine. Am sta să îi privim cum izbuncnesc în râs cu sticla în mână, dar mai ales cum nu speră nici unul dintre ei într-o rezolvare colectivă a problemei. Pentru că trecutul fiecăruia dintre ei cântăreşte greu în balanţă şi visul de zi şi de noapte al fiecăruia le ajunge spre alinare.

Nu e o utopie a turmei acest cotidian viril de 100%, ci o realitate a canaliilor poetice - asemeni personajului Luca - românul care se aprinde - când Larbi, marocanul evocă legătura îndepărtată, dar permanentă, cu fiul său. Trebuie să recunoaştem că momentul petrecut în compania lui Abder Ouldhaddi, actor plin de lumină, e un moment de umanitate regăsită. Personajul pe care îl joacă sincer şi încăpăţânat, e un tată de familie liniştit, care nu uită nici o clipă să facă haz, nici măcar atunci când ceilalţi îi atacă inocenţa. La această lumină din priviri răspunde caracterul intempestiv al lui Antonio Buil care joacă un argentinian marcat de război şi sprânceana încruntată a lui Bartek Sozanski, al cărui personaj polonez, Janus, îşi pune în permanenţă întrebări asupra identităţii lui de credincios. Şi mai mult răspunde natura fără asemănare a actorului Dorin Dragoş care îi conferă personajului pe care îl joacă, Luca, un român etilic, o neruşinare zdrobitoare. Cât despre Boubacar Samb, în rolul lui Diatta, putem spune ca senegalezul nu prisoseşte în a ţese firele acestor trecuturi zbuciumate.

Astfel rezumată situaţia ar putea fi considerată un clişeu: încă o poveste de clandestini, fără acte, pe care viaţa nu i-a menajat deloc. Ar fi putut părea o odă la adresa bunei conştiinţe şi a responsabilităţii colective a Europei occidentale. Dar nici pe pe departe nu e aşa! În spatele zidului şi în miezul lui (care apare când opac când transparent graţie talentului de scenograf al lui Xavier Hool) nu ni se dă o lecţie de religie sau de morală de cum să fim politic corecţi. Ci în cele mai multe scene, jucate în doi, preocupările unui personaj clatină siguranţa de sine a celuilalt iar fiecare îşi câştigă libertatea aspru, dând din coate. Viaţa de pe şantier e redată şi de suită de evenimente mărunte puse în scenă pe un text gândit cu fineţe de Robert Bouvier, eternul iubitor al teatrului, care, vineri după premieră, părea transfigurat mai mult ca altădată. Munca pentru această piesă a fost aureolată de înţelegerea magică, sacrală ce s-a creat între personaje, spune regizorul. In general acest tip de declaraţie publică nu ne garantează calitatea. Dar în cazul acestei piese ne aduce elementul miraculos al acestui cadou de sfârşit de an. Un spectacol ce nu trebuie pierdut !

Piesa va fi în turneu în următoarele trei luni la Lausanne, Geneva, Lille şi Lyon."

Traducere şi adaptare,
Cora Saurer Chioreanu, RO-CHance