Doamne, ce doamne! de Maruca Pivniceru - interviu cu Smarandita Everac

SMĂRĂNDIȚA EVERAC

„Însemn cât de cât altceva decât soţia şi sclava scriitorului“

Maruca Pivniceru

– Deşi toată lumea vă ştie ca fiind Diţi Everac, nu acesta este de fapt numele dumneavoastră.

– M-am numit la naştere Smărăndiţa Oneţ; apoi, cu moda, am devenit Oneţiu; apoi, cu măritişul, am devenit S. Constantinescu; apoi, cu născocirile soţului, am devenit Everac. Acum sunt Diţi Everac, soţie legitimă, 55 de ani de căsnicie, celebră prin rezistenţă.

– Sunteti moaţă autentică?

– Nu ştiu exact de unde vine cuvântul moţ, şi ce înseamnă la bază. Un moţ în cap am avut şi eu, chiar mai multe moaţe. De fapt, noi suntem de pe Crişul Alb, aşa că ne numim...„zărăndeni“ (!). Se zice că am fi agatârşi; la noi e foarte frumos, e minunat; ca pretutindeni unde te naşti.

– Ce aspiraţii aveaţi ca adolescentă?

– Ambiţia de a creşte mare, de a mă mărita, de a face copii; ambiţia de a mă delecta cu literatura, de a înţelege arta, de a găti bine, de a trăi cinstit şi curat; ambiţia de a nu face rău la nimeni şi de a îmbătrâni fără reproş, având împrejur nepoţi plăcuţi. Se pare că am izbutit câte ceva din toate astea.

– Cum v-aţi cunoscut cu soţul, ce împrejurări: a fost întâmplare sau destin?

– L-am visat pe soţul meu, necunoscut, în noaptea dinaintea Bobotezei, după ce am postit, asa că nu se putea să nu apară. Venind la noi, la ţară, l-am recunoscut imediat – era EL, n-a fost nici o scăpare, nici pentru unul, nici pentru altul.

– De câţi ani sunteţi împreună?

– Mă suportă de peste cinci decenii şi jură c-ar mai putea duce cu mine încă cinci. Probabil nu gătesc rău. Nici nu vorbesc prea mult. Oricum, nu spun tot ce înţeleg, dar înţeleg tot ce spune.

– Sunteţi o femeie împlinită: soţie, mamă, bunică.

– Am îndoieli că am fost o mamă desăvârşită. Ca fiică, am produs destule năzbâtii, în special cu măritişul. Ca şcolaritate, am mai şi absentat. Ca noră, am cedat mereu ultimul cuvânt, dar am făcut cum am ştiut eu. Ca bunică, sunt o povăţuitoare de bine. Ca soacră, primesc flori şi omagii. Aştept strănepoţii!

– Ca tineri însurăţei, unde aţi stat, cât timp, în ce locuinţe aţi trăit; care a fost cea de care sunteţi mai legată?

– Ca însurăţei ne-am perindat cu imaginaţia pe tot globul, ba chiar şi în spaţiul cosmic. Pe pământ am funcţionat când la Buzău, când la Sighişoara, când la Salonta şi Satu Mare, apoi la Fălticeni, apoi în Bucureşti. De fiecare dată soţul meu avea altă meserie, alt travesti – el era mereu variabil; eu, cu cratiţa, eram mereu constantă.

Locuinţa care ne-a plăcut era tocmai aceea în care stăteam, fie că era pivniţă, sau duşumea (la Sighişoara) sau cu pământ pe jos (la Fălticeni) sau fără sobă, sau fără mâncare, sau fără mijloace de transport, sau fără înlesniri sanitare, şi cu banii număraţi de cinci ori înainte de a cumpăra un covrig. Atât ne-am tot cărat aşternutul (de la mama) de colo până colo, până când într-un oraş ni l-au furat. La Sighişoara am făcut ospeţe cu porumbei prinşi din turn şi bacanale prin pădure; la Buzău simpozioane cu merdenele şi orgii cu praz; la Mănăstirea Slatina botez de împrumut, iar la Satu Mare am vândut păpuşi în piaţă până s-a alertat poliţia. A fost grozav! Soţul meu n-a vrut să ne luăm nicăieri prea tare în serios, ceea ce a făcut viaţa amuzantă. Pot spune că nu m-am plictisit, fiindcă de câte ori ne agasa un oraş, ne mutam într-altul; şi de câte ori se găsea (el) acaparat de o profesie, o schimba. Numai pe cea de scriitor, în care a intrat pe la zece ani, n-a mai putut-o schimba. Nici pe mine.

– Aveti alături un om cu totul deosebit, cunoscut om de spirit, prolific dramaturg, prozator, poet; un creator are nevoie mai mult decât oricine de căldura unui cămin, de cineva care să-l înconjoare cu dragoste şi să vegheze să nu aibă altă grijă decât lucrul. V-aţi dedicat viaţa familiei şi maestrului Paul Everac, în special, casa dumneavoastră fiind totdeauna deschisă tuturor. Toţi cei care v-au trecut pragul au fost omeniţi de dumneavoastră, care sunteţi o desăvârşită gospodină; este greu să ţii pasul cu o astfel de personalitate?

– Tot păcătuind cu literatura şi azi şi mâine, aruncând ca la panoramă, în joacă, cercuri şi belciuge pe gâtul gâştelor, la un moment dat s-a prins una, apoi alta şi ne-am trezit curând în mijlocul unui cârd de opere literare, mai ales piese dramatice, care au trebuit luate în serios, îngrijite, urmărite, continuate, administrate, şi de a căror glorioasă beţie a trebuit să ne ferim. La primele piese nu prea a venit lumea (era şi Vinerea Mare când s-a lansat „Poarta“ la Piteşti), apoi încetul cu încetul, sălile s-au umplut; iar în anii optzeci se jucau simultan la Bucureşti patru piese ale lui Everac la patru teatre, uneori în aceeaşi zi, de nu ştiam la care să mergem. Era o bucurie să intrăm într-o sală mare ca a noului Naţional şi să nu găsim locuri de şezut la reprezentaţia a 416-a. Deşi în acei ani ne-am îngrăşat, poate puţin prea mult, din aplauze, am rămas jucăuşi, comunicativi, primitori. Farsele pe care scriitorul le punea la cale trebuiau susţinute cu pregătiri gospodăreşti foarte împovărătoare pentru soţia nescriitoare, unele fiind riscante la culme, asa cum sunt povestite ele în volumul memorialistic „Revelionul“, astăzi epuizat. Nu mi-a fost chiar uşor, recunosc, să pun la punct lucruri care de obicei mobilizau zece făptaşi, nu unul. Iar când s-a mai deschis şi bâlciul de la Podul Dâmboviţei cu nenumăraţi invitaţi, a fost cumplit pentru o biată şubredă gospodină. Am ţinut piept într-un rând la o sută de mâncăi din ghiveciul meu, cerut cu repetiţie. Am, deci, şi eu gloria mea, dincolo de cea literară a lui Everac. De altfel, în ultima perioadă, unii mă caută special, ca reazem moral, sfătuitor gospodăresc, făcătoare de pace, chiar Sibilă! Se pare că aş avea şi unele însuşiri prezicătoare, dincolo de cratiţă. Sunt antrenată într-o alt fel de„gospodărie“,mai nepământeană decât cea obişnuită. Însemn cât de cât şi altceva decât soţia şi sclava scriitorului. Unii chiar, ca-n bancul celebru, văzându-ne împreună, ar putea să se întrebe: cine e individul cu care se plimbă Doamna Everac?

– Un obicei original instituit de dumneavoastră este acela că, fiind născută pe 13 ianuarie, în fiecare lună la această dată prietenii (în special prietenele) veneau să vă felicite fără ca în prealabil să-şi anunţe intenţia.

– De câtva timp acest lucru rămâne valabil numai pe data de 13 ianuarie, noi petrecându-ne vara la Podul Dâmboviţei.

– Ar fi interesant să ne spuneţi şi despre creaţia literară a soţului, a cărei muză inspiratoare aţi fost; superba poezie „Valsul“ din volumul „Nevolnice tâlcuri şi rime“, apărut în 2006, vă este dedicată.

– Soţul meu a scris un număr imens de lucrări cărora le-a dat, pe rând, o atenţie totală, iubindu-le intens. Ar trebui să mă simt frustrată de fiecare din aceste„adultere“ spirituale. Dar el mă asigură că am colaborat şi eu tacit, măcar prin linişte, aşa că nu e greu să mi le însuşesc. Am aflat, de altfel, de la un statistician notoriu, că este autorul cu cele mai multe piese jucate (titluri şi număr de reprezentaţii) din toată literatura română de când e ea. Nu ştiam până atunci lângă ce monstru stau! Totuşi, ciudat, şi-a păstrat profilul şi conduita normală şi o neştirbită tandreţe pentru mine.

– Care e sentimentul dumneavoastră fundamental după atâţia ani petrecuţi din parcursul vieţii?

– Că mi-am făcut datoria.

„cronica FundaŢiilor“ nr. 31 / 2007