Elveţia ?!... Cum să o iau de la capăt într-o ţară nouă ?

Nu cred că exagerez dacă afirm că aproape fiecăruia dintre noi i-a jucat fantezia o festă în această direcţie. Să ne întoarcem în ţară, acolo unde ne trage inima an după an, unde concediile ne încarcă de energie, dar să avem salariile din Germania.

Astfel am pornit şi noi la drum, nu chiar aşa avântaţi într-o mare nebunie, cum se pare, ci cu multe planuri A, care s-au dovedit a avea nevoie de planuri B sau chiar C. Unul dintre aceste planuri, referitoare la întoarcerea în ţară, a fost acela de a pleca pe rând în ţară. Soţul şi copiii în prima fază, rămânând eu să asigur timp de câteva luni spatele financiar, păstrând încă locul de muncă.

 
Lecţia finală a Germaniei: Ich war Mitarbeiter, kein Mitmensch

În acest punct am supraapreciat flexibilitatea nemţilor. Ceea ce doream eu era să lucrez, în continuare, ca asistentă medicală, dar mai mult de noapte sau procente mai puţine, să acumulez ore suplimentare şi să pot pleca la 5-6 săptămâni acasă. M-am bazat pe faptul că aveam „un renume bun“ în clinica unde lucram, n-am lipsit nici o zi, nici un concediu medical, n-am spus niciodată NU, când mi s-a cerut să înlocuiesc o colegă bolnavă sau să renunţ la o săptămână de concediu. Am găsit chiar colege care ar fi fost pregătite să lucreze mai mult, ca să acopere zilele în care lipsesc, dar NU... Cum să se facă o excepţie de la regulă în ţara aceasta bântuită de reguli? De ce să mi se acorde un favor, când sute de mii de asistente aşteaptă şansa de a primi un job, tinere absolvente, mână de lucru mai ieftină ca mine, fără familie şi obligaţii!...

De ce m-aş supăra ca măgarul pe sat, când vorbim de economia de piaţă, cerere şi ofertă, când nimic nu trebuie interpretat personal, pentru că suntem doar rotiţe, bine unse, instruite să acţioneaze într-un sistem uriaş, rigid. De ce să se simtă jigniţi angajaţii de la Nokia, dacă concernul îşi apără propriile interese? Sigur că am toată compasiunea pentru partea umană şi socială a problemei, dar când a fost loc de compasiune în economia capitalistă? De ce să nu acceptăm regulile capitalismului aşa cum sunt:

 
Cine calcă peste cadavre - departe ajunge!

Cadavrele peste care am călcat eu ca să ies din impas a fost propria inimă. Cum se spune aşa de frumos? Să-ţi calci pe inimă şi să megi mai departe! Am început să caut în internetul german după oferte de lucu în toată ţara şi trebuie să recunosc că prea multe variante nu am avut de ales. După câteva eşecuri am „depăşit“ graniţele Germaniei, trimiţând „Bewerbungen“ la clinici din Viena şi din alte părţi ale Austriei. Elveţia ar fi fost o alternativă, dar parcă nu aveam curajul să fac un astfel de pas. Până când... după alte răspunsuri negative din Germania şi Austria, am trimis două trei e-mailuri la câteva clinici elveţiene. Spre marea mea surprindere am primit răspunsuri încurajatoare de la trei clinici. Am luat legătura telefonic şi în câteva minute aveam un „Vorstellungsgespraech!“

După momentele de fericire ale succesului neaşteptat, au urmat cele de panică. Elveţia?!... Cum să o iau de la capăt într-o ţară nouă? Cum o să le explic ceea ce doresc eu, ce şanse am să mi se accepte condiţiile? Dar dacă am pornit deja pe un curs al schimbărilor, continuam să vedem unde ne duce valul, care deja se apropie de dimensiunile unui tsunami.

 
Unde dai şi unde crapă

Nu o să uit niciodată primul drum spre Elveţia, impresia pe care mi-au lăsat-o munţii imenşi, care păreau că aleargă dincolo de fereastra trenului, vorbindu-mi de statornicie şi dinamism în acelaşi timp.

Clinica de reabilitare „Berner Rehazentrum“ din mijlocul Alpilor Bernezi m-a întâmpinat cu un peisaj care mi-a tăiat respiraţia, o cameră şi un bon de masă. Am ajuns către seară, aşa că mi-am luat în primire camera şi am încercat să-mi fac un plan de bătaie pentru a doua zi. Ca de obicei, planuri degeaba. Dincolo de tot ce am cunoscut până acum, înainte de a ajunge să mă prezint undeva mi s-a prezentat mie casa. O persoană amabilă m-a luat în primire şi mi-a arătat clinica, explicându-mi într-o germană curată dar cu un accent anume, ce ar trebui să ştiu. Apoi am făcut cunoştinţă cu multă lume, după care am trecut direct la o probă de lucru, abia într-un final ajungând în biroul şefei de personal, care era deja informată despre cum a decurs ziua. Mi-a vorbit cu acelaşi accent interesant despre filozofia elveţiană, despre faptul că ei angajează oameni, nu mână de lucru, de aceea aşteaptă din partea mea să-mi prezint situaţia în mod deschis, aşa că am pus cărţile pe faţă, cea ce n-am făcut niciodată la un interviu pentru angajare.

Pe drumul de întoarcere m-am gândit că a fost o experienţă interesantă, dar că nu am şanse să mă preia, la atâtea pretenţii, pe care le-am ridicat, mai ales după ce i-am prezentat situaţia mutării mele din Germania în România. Dar, uite că dacă tot iese totul altfel decâ gândim noi de ce n-ar ieşi şi de data aceasta pe dos, în sensul bun al cuvântului. Fără multe comentarii am primit într-o bună zi un plic uriaş, pe adresa cea neoficială din Sibiu, care conţinea contractul şi viza de lucru pentru Elveţia. Aşa a început un capitol nou al telenovelei, „Întoarcerea acasă“:

 
Filozofia elveţiană

În ţara brânzeturilor şi a ciocolatei oamenii par a trăi după alte reguli. Elveţienii sunt o rasă aparte, mândră, harnică, şi totuşi relaxată, parcă răsfăţată de soartă. Pentru faptul că o ţară atât de mică reuneşte trei limbi (germană, franceză, italiană) 42 de dialecte de „schweizerdeutsch“ şi două milioane de străini nu pare a fi deloc dezbinată.

Nu vreau să trag concluzii pripite, nici să spun că am nimerit în paradis, pentru că muncesc 9 sau 10 ore pe zi într-o ţară cu preţuri piperate, totuşi sunt surprinsă să fac cunoştinţă cu o naţie aparte şi o nouă filozofie de viaţă.

Elveţienii reunesc într-un mod surprinzător fierbintele temperament sudic şi flexibilul estic cu cel rezervat din nord şi cel structurat din vest. Cu alte cuvinte în această ţară se munceşte greu, cu puţine zile libere şi mai puţin concediu, dar se vorbeşte despre bani, se câştigă mai bine ca „în vecini“, colegii de muncă se tutuiesc şi se vizitează chiar şi acasă, problemele se discută deschis şi chiar se arată un interes deosebit fiecărei situaţii familiare, oraşele sunt pline de viaţă, peisajele superbe, aerul curat, cafenelele gălăgioase şi trenurile punctuale, ca şi vestitele ceasuri elveţiene! E un amestec greu de explicat de siguranţă structurată şi exuberanţă.

Dacă în Germania nu am reuşit să beau o cafea cu vecina, după 10 ani de convieţuire „gard la gard“, în Elveţia am fost invitată la câteva cafele de colegi de muncă, care îşi făceau griji pentru faptul că sunt singură, departe de familie, într-o ţară străină. Dincolo de aceste mici aspecte, care fac viaţa mai uşoară, am reuşit să obţin un loc de muncă, unde calitatea muncii este net superioară faţă de cea prestată în Germania, pentru că nebunia ieftiniturilor şi a lipsurilor, a economiei şi a temerilor nu a prins încă Elveţia.

Culmea este că tocmai în sănătate le lipseşte mâna de lucru, posturile fiind ocupate in proporţie de aproape 50% de străini, printre care se numără mulţi nemţi. Nu ştiu care este secretul lor, dar ma bucur, dincolo de alte nereuşite, că am ajuns să fac cunoştinţă cu această ţară.

Aici am învăţat că orice plan A are şi u plan B şi unul C. În fiecare zi planul de lucru are notat un „Piket 1“ un Picket 2 şi un Piket 3. Ce înseamnă acest lucru? Dacă apare o situaţie de criză, un pacient care absoarbe dintr-odată prea mult timp de îngrijire, intră în acţiune acel Piket 1, care este pregătit să fie sunat şi să sară în ajutor. Pentru cazul în care apar mai multe urgenţe sau se îmbolnăveşte subit un coleg de lucru, intră în acţiune Picket 2... şi în situaţii extreme, care necesită mai multe intervenţii, acel Picket 3. Sigur că aceşti oameni care aşteaptă să fie sunaţi în caz de nevoie sunt recompensaţi financiar, indiferent dacă va fi nevoie de serviciile lor sau nu.

Alt aspect interesant este programarea zilnică pe fiecare secţie a unei persoane care poartă răspunderea. Orice problemă care apare va fi discutată sau delegată mai departe cu această persoană, care are dreptul, în funcţie de gravitatea problemei, să predea răspunderea la altă persoană, care este considerată răspunzătoare pe întreaga clinică şi care decide când şi cum întră în acţiune acele Piket-uri! Se obişnuieşte să se facă raporturi scurte de 10 minute la ore fixe, când ne adunăm toţi în cabinet şi fiecare expune în 2-3 cuvinte ce mai are de făcut şi dacă are nevoie de ajutor.

Pe lângă aceste structuri, care fac munca transparentă şi mai uşoară, flexibilitatea cu care se schimbă un plan de lucru, înţelegerea faţă de problemele personale, sunt doar câteva din aspectele, care îmi uşurează situaţia aici, dincolo de faptul că sunt departe de casă.

 
Alegând după doi iepuri

Naveta Elveţia - România adevenit o parte a vieţii mele. Am încercat cu autobuzul, pentru că avioanele spre ţară nu zboară nici prea des, nici prea ieftin, ca să constat că este cea mai mare tortură. Am găsit doar trei firme care fac drumuri între Elveţia şi România şi, pe lângă faptul că nu pleacă zilnic, autobuzele nu sunt nicicum punctuale şi condiţiile oferite sunt sub orice critică. Nu vreau să dau nici un nume, dar pentru modul în care sunt organizate şi efectuate aceste transporturi m-am ruşinat cu adevărat că sunt româncă.

Călătorii au senzaţia că li se face o mare favoare că sunt luaţi şi încărcaţi ca nişte animale la grămadă, nu că sunt clienţi care plătesc anumite servicii. Folosirea toaletei este interzisă, aşa că fiecare îşi reglează digestia şi funcţionarea vezicii urinare după cea a şoferului şi a pauzelor impuse de acesta. Să nu amintesc lipsa pe alocuri a ventilaţiei sau comportamentul sub orice critică a unor călători. Mă bucur că am supravieţuit un astfel de transport.

Trenul este alternativa numărul trei şi cea mai bună până acum. Ceva mai scumpă dar punctuală şi confortabilă. Sunt zilnic legături bune până în Viena, după care este un tren de noapte care pleacă în fiecare seară din Viena spre Bucureşti.

Aşa se face că am ajuns să muncesc în Occident, ca să trăiesc în România şi să fac lunar naveta între cele două ţări, compătimită de unii şi invidiată de alţii. Este o rezolvare de moment, care ne oferă siguranţă şi ne dă posibilitatea să continuăm lupta cu balaurul înfiorător al birocraţie româneşti.

Sper ca alergând după doi iepuri să-i prind pe amâdoi, nu ca în proverb, pentru că este cazul să se schimbe ceva în mentalitatea noastră a tuturor, să încetăm să ne vedem ca români, ca saşi, şvabi sau ca emigraţi, ci ca europeni, o nouă generaţie de oameni liberi, pregătiţi pentru viaţă cu un plan A, B şi C.

Cine ştie, poate aşa am descoperit o nouă limbă, abecedarul supravieţuirii sau cum să devenim internaţionali!

Şi-am încălecat pe-o şea şi v-am spus povestea mea!

Simona Anomis, Thun

Articol publicat iniţial pe www.rom2.de