Skip to main content

Naţiunea helvetă între mit şi realitate

Tematica acestui articol este una deosebit de complexă, ce nu poate fi redusă la un aspect strict politic, economic, sau istoric. Elveţia este un „caz special”; diversitatea culturală, formarea statului şi a naţiunii, conflictele religioase, care, prin Zwingli (Zürich, 1484 - 1531) şi Calvin (Geneva, 1509 - 1564), deschid apoi o punte pe care Luther (1483 - 1546) o transformă într-o mişcare a protestantismului şi a regândirii formelor de guvernământ (descrisă în lucrările sociologului Weber), sunt aspecte ce au o convergenţă aproape forţată.

 

Trebuie reţinut, de asemenea, faptul cel mai important: începutul formării naţiunii helvetice are loc în Evul Mediu. Această etapă include perioade îndelungate de epidemii de ciumă, teamă, acuzaţii şi urmăriri nejustificate urmate de arderi pe rug a evreilor, „vrăjitoarelor”, preoţilor, la urma urmei oricine putea deveni inculpat, deci acuzat ca fiind sursa nenorocirilor care au căzut în acea perioadă peste oameni. Acest context este relevant în explicarea necesităţii formării de alianţe.

 

Revoluţia agrară urmată de cea industrială, dezvoltarea ştiinţei, scrierile cu influenţă politică ale lui Machiavelli (Florenţa, 1469 - 1527), dezvoltarea tehnologică, slăbirea dependenţei faţă de cler, deci de o instanţă religioasă, şi, nu în ultimul rând, lupta pentru independenţă, libertate, egalitate, culminând prin Revoluţia franceză, sunt doar câteva din aspectele care au marcat istoria lumii, începând de la procesul de încheiere a migrării popoarelor în jurul anului 600 d.H. şi până în zilele noastre.


Acest articol încearcă să scoată în evidenţă elemente importante care constituie "scheletul" naţiunii helvetice. Aspectul conflictului religios dintre catolici şi protestanţi îl voi menţiona aici doar în treacăt, deoarece face obiectul formării ideologiilor politice, respectiv a partidelor. Din acest motiv, conflictul religios din Confederaţia elveţiană se va regăsi în articolul separat despre partidele politice, aceste articole din seria despre sistemul politic elveţian fiind complementare.

 

Intenționez, prin cele expuse, să vin în ajutorul românilor care, poate, se vor confrunta cu interviul de obținere a paşaportului elveţian sau a dreptului de reşedinţă (C-ul), interviu ce poate conţine şi întrebări istorice. Pentru cei interesaţi doar de acel interviu, recomand ultimul paragraf al articolului. Iar pentru cei care sunt interesaţi de politica, istoria şi formarea statului elveţian, voi nota, în final, în bibliografie, câţiva autori şi lucrările acestora. 

 


Contextul formării naţiunii elveţiene


Ernest Renan, istoric al religiilor, încearcă să răspundă întrebării „Ce este o naţiune?” (Paris, 1882), formulând: "O Naţiune este un suflet, un principiu spiritual". Definiţia este apoi dezvoltată în termeni mai accesibili intelectualităţii acelei vremi: "O naţiune este, prin urmare, o mare comunitate susţinută de sentimentul de sacrificiu făcut şi al acelui sacrificiu pe care eşti încă dispus să-l faci".  Astfel, în viziunea istoricului Renan, omul nu este sclavul limbii, al rasei, al religiei sau al parcursului râurilor şi-al munţilor. O comunitate mare, compactă de oameni cu o raţiune sănătoasă, cu o inimă caldă, creează o conştiință morală ce se defineşte a fi naţiune.


Plecând de la această definiţe, nu m-au mai surprins primele cuvinte ale Constituţiei Elveţiei, dimpotrivă m-au determinat să caut argumente care să confirme sau să infirme definiţia istoricului Renan. Astfel, preambulul Constituţiei elveţiene spune:

 

Au nom de Dieu Tout-Puissant !

 

Le peuple et les cantons suisses, conscients de leur responsabilité envers la Création, résolus à renouveler leur alliance pour renforcer la liberté, la démocratie, l`indépendance et la paix dans un esprit de solidarité et d`ouverture au monde,  déterminés à vivre ensemble leurs diversité dans le respect de l`autre et l`équité, conscients des acquis communs et de leur devoir d`assumer leurs responsabilités envers les générations futures, sachant que seul est libre qui use de sa liberté et que la force de la communauté se mesure au bien-être du plus faible de ses membres.

 

Chiar dacă formarea unui stat are de obicei un "certificat de naştere", o dată anume trecută pe documente juridice ce atestă suveranitatea şi independenţa acelui stat, ea descrie o evoluţie istorică în timp. Cum formarea statului elveţian nu face excepţie de la această regulă, am ales să menţionez doar datele importate din veriga lanţului istoric helvetic, lasând la o parte amănuntele despre bătăliile armate, despre interdependenţa istorică de un imperiu sau altul, amănunte ce pot fi găsite într-o bibliotecă, manual şcolar sau simplă căutare pe internet. Voi menţiona scurt doar două dintre cele mai importante bătălii armate, deoarece ele au schimbat cursul formării naţiunii helvetice. Prin curajul, decizia şi eroii care au rămas în memoria colectivă a elveţienilor.

 

Prima este bătălia de la Morgarten din 15 noiembrie 1315, luptă împotriva habsburgilor, reprezentaţi până la moartea acestuia, în 1291, de către Rudolf I (devenit Sfânt Împărat roman în 1273). Conflictul a fost datorat revocării de facto a statutului de independenţă acordat iniţial celor trei cantoane (Uri, Schwyz şi Unterwalden), în 1291. Bătălia îl are ca erou pe Wilhelm Tell, devenit erou naţional la sfârşitul secolului al XIX-lea. Această luptă a fost prima bătălie a "confraţilor" (Eidgenossen) împotriva habsburgilor.


A doua bătălie importantă este cea din Sempach din 9 iulie 1386, ce a reprezentat punctul culminant al luptei de eliberare a cantoanelor unite prin jurământ. Eroul bătăliei este Arnold von Winkelried, cel de-al doilea erou care a marcat istoria Elveţiei.

 

Legenda spune că, în timpul bătăliei, Winkelried a prins un mănunchi de lănci ale habsburgilor, înfigându-le în el. Astfel, prin gestul lui surprinzător, a creat un coridor care ar fi dat posibilitatea avansării confraţilor şi, în cele din urmă, a câştigării bătăliei.

 

Sacrificiul lui se pare că a fost ultima motivaţie necesară victoriei, ultimile sale cuvinte fiind: „Aveţi grijă de femeia şi copilul meu”.


Revenind la definiţia lui Renan despre naţiune, se pare că memoria colectivă a reţinut „curajul” manifestat de Tell şi puterea „sacrificiului” unui soţ, tată, dar în primul rând confrate. Am pus sacrificiu și curaj în ghilimele pentru că ele devin simboluri ale conştiinţei naționale ce sunt transmise din generaţie în generaţie copiilor elveţieni, dar nu numai. Bătăliile au existat, fiind datate istoric de cronicari. Tell şi Winkelried sunt însă mituri. Sau poate încă nu există certitudinea ştiinţifică, ţinând cont în primul rând de faptul că astfel de evenimente au fost transmise pe cale orală.


Un monument istoric care-l reprezintă pe Tell se găseşte în Altdorf, cantonul Uri, ridicat în 1895, având inscripţionată ca dată a "jurământului celor trei" anul 1307. Despre acest aspect, la sfârşitul articolului, în nota de subsol. Tot în Altdorf există şi un muzeu dedicat lui Wilhelm Tell. Lucrarea cu acelaşi nume a lui Schiller, este o lucrare literară fără bază istorică reală, dar cu înariparea fanteziei.


O statuie dedicată lui Arnold Winkelried se află în Stans, în cantonul Nidwalden. El este menţionat în 1848 ca “figură istorică a împăcării”, gestul său fiind deseori asimilat acelui sacrificiu suprem, aidoma lui Isus. Din punct de vedere geografic, în partea centrală a Elveţiei există un traseu numit "Weg der Schweiz" ce prezintă, pe parcursul a 27 de km, momentele formării Statului elveţian. Detalii pentru iubitorii de drumeţii găsiţi pe site-ul "Weg der Schweiz".
 
O altă personalitate istorică care a marcat simbolul conştiinţei naţionale este Henri Guissan (1874 - 1960), General Suprem în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. El este cel care, prin decizia luată în timpul confruntării cu regimul fascist, a redefinit termenul de autodeterminare, dându-i o simbolistică la nivel naţional. Astfel, el a susţinut „depărtarea” de sistemul nazist, pledând pentru păstrarea neutralităţii, cu riscul unui atac armat din partea adversă. Decizia lui Guissan de a confrunta naziştii a fost percepută de cetăţeni ca decizia lui David împotriva lui Goliat; autodeterminarea (Selbstbestimmung der Schweiz) a devenit, de atunci, un deziderat naţional. Guissan este, din păcate, menţionat şi negativ, atunci când se face referire la cine şi cum a fost în cunoştinţă de cauză în privința atrocităţilor regimului nazist.

Un rezumat istoric în date :
- 1291 este anul jurământului depus de cei trei reprezentanţi ai cantoanelor Uri, Schwyz şi Unterwalden, ce au format nucleul naţiunii helvetice. Jurământul a fost confirmat ceva mai târziu printr-un document istoric controversat (Bundesbrief), căruia i s-a atestat de curând autenticitatea perioadei în care se presupune că a fost scris, prin metoda datării cu carbon. Rămâne însă dubiul că cei trei ţărani ar fi fost iniţiatorii acelui document scris în limba latină.
- 1648 a însemnat eliberarea Elveţiei de sub dominaţia Imperiului german.
- 1798 a însemnat crearea Republicii Helvetice; este un moment pe cât de scurt pe atât de complex din punctul de vedere al alianţelor din istoria Elveţiei. Pe scurt, această formă de stat a existat între 1798 şi 1803, ea fiind rodul și a influenţei unui curent ideologic pornit, de altfel, chiar din Elveţia, iniţiatori fiind J.J. Rousseau şi J.M Pestalozzi. Susţinătorii ideilor promovate de Revoluţia franceză au fost numiţi "Patrioţi". Figura principală din această perioadă este Napoleon Bonaparte. Detalii despre lupte, alianţe, Mişcarea de rezistenţă şi revenirea la independenţa cantonală şi statală puteţi găsi în lucrarea lui Holger Böning (detalii în bibliografie).
- 1815 în cadrul Congresului de la Viena este recunoscută neutralitatea Elveţiei.
- 1848 este anul în care Constituţia este votată de majoritatea cantoanelor ce s-au alăturat Confederaţiei.
- 1891 ziua de 1 august este aleasă ca zi de Sărbătoare naţională
- 1971 a însemnat introducerea dreptului de vot pentru femei.


Până aici am definit forma „spirituală” a cazului special elveţian. Din punct de vedere politic, el este construit pe cei patru piloni: democraţie directă, federalism, voluntariat (Milizsystem) şi neutralitate. Nu în ultimul rând, diversitatea culturală şi lingvistică a poporului fac din Elveţia un caz special. Astfel, cetăţeanul controlează statul cu ajutorul sistemului federalist, prin instrumentul democraţiei directe şi al unei implicări active în formă de voluntariat. Şi nu statul este cel care controlează.

 

Din punct de vedere administrativ, structura Elveţiei în cifre:
- 2495  de primării; 26 cantoane și un Consiliu Federal format din 7 persoane.
- Parlamentul reprezintă puterea legislativă (ei votează legile, după ce acestea au fost dezbătute în plenul celor două Camere reunite); tot Parlamentul votează (alege) Consiliul Federal (Guvernul), care este format din şapte persoane plus un Cancelar pe o perioadă de patru ani. Cei şapte reprezintă puterea executivă. Prin rotaţie, anuală, unul dintre ei reprezintă Elveţia ca Preşedinte. Reprezentare mult mai relevantă în plan extern.
- Tribunalul Suprem Federal reprezintă autoritatea judecătorească, cu sediul în Lausanne şi Lucerna.
- Poporul este, conform Constituţiei, Puterea Supremă în Stat, deci instanţa politică supremă. Electoratul, în  jur de 5,5 milioane de persoane, reprezintă aproximativ două treimi din populaţia Elveţiei.
- Cetăţenii elveţieni au o mare libertate în exprimarea politică. Astfel, aceştia pot decide, prin cele patru instrumente ce le stau la dispoziţie: das Wahlrecht, dreptul de a alege sau a fi ales, la 4 ani se votează candidaţii pentru Parlament, Stimmrecht (decizii ce se iau aproximativ de 4 ori pe an), Initiativenrecht (dreptul la iniţiativă) şi das Referendum (dreptul la referendum). Cel mai interesant aspect apare la votul naţional, unde candidaţii de pe liste pot fi: cumulaţi, amestecaţi sau şterşi (kumulieren, panaschieren oder streichen). Mai multe detalii despre funcţia şi forma Parlamentului, implicit formula de vot, în următorul articol cu tema Parlamentul elveţian.

 

Alte date importante, ar fi, pe scurt, anii în care cantoanele au aderat la Confederaţia Helvetă.
- 1291:  Nidwalden (Unterwalden), Schwyz şi Uri
- 1332: Lucerna
- 1351 - 1353:  Zürich, Zug, Glarus, Berna
- 1481: Solothurn, Fribourg
- 1501 - 1513: Schaffhausen, Basel Land şi Basel Stadt, Appenzell (Ausserr-/Innerrhoden)
- 1803 - 1814: Ticino, Thurgau, Waadt, St. Gallen, Graubünden, Aargau, Geneva, Neuchâtel, Wallis.

 

Ultimul canton care s-a alăturat a fost Jura în 1978/9. Republica Rauraciană (azi Jura), independentă, a fost cedată cantonului Berna drept compensaţie a perioadei napoliene după congresul de la Viena din 1815. În urma  nemulţumirilor sociale şi după votul popular, Jura, se alătură Confederaţiei Helvete ca membru cu drepturi depline. Un reportaj interesant despre istoria acestui canton la sfârşitul acestui articol.

 

Înainte de a descrie aspectele care au creat Elveţiei reputaţia de „Sonderfall” (Caz special), preiau cuvintele din preambulul Constituţiei elveţiene varianta din limba germană: im Bestreben (într-un efort), im Willen (într-o voinţă), im Bewusstsein (conştienţi de realizările comune şi de responsabilitatea pentru generaţiile viitoare).


Efort, voinţă, conştientizare par a fi paşii urmaţi în realizarea acestui „Bund“, legături, care astăzi reprezintă Elveţia. Cuvântul responsabilitate apare de două ori: prima dată când face referire la „Creaţie“, a doua oară când reaminteşte necesitatea asigurării unui viitor generaţiilor următoare.


Este Elveţia o ţară responsabilă faţă de locuitorii ei şi faţă de „Creaţie“ vs natură şi resursele oferite de ea omului? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci, indirect, enigma formării unei naţiuni pe principii total opuse celor care au determinat formarea altor naţiuni este, într-o oarecare măsură, elucidată. Majoritatea statelor s-au format pe o unitate teritorială şi / sau o majoritate culturală, lingvistică şi religioasă. Explicit, mai mulţi oameni stabiliţi pe un anumit teritoriu, vorbitori de o singură limbă, cu tradiţii şi obiceiuri comune şi o religie predominantă formează o naţiune.

 

Nu şi Elveţia! Patru limbi oficiale, apartenenţă religioasă conflictuală, nu doar diferită, protestantism şi catolicism, dezvoltare economică inegală, sunt doar aspectele esenţiale ale diversităţii acestei naţiuni. Cum a fost posibilă această unificare a unor state atât de diferite? Argumentul deseori adus, al puterii armate unificate, poate fi susţinut doar până la prima probă contrarie: statele puteau coopera armat fără a creea o alianţă ce le periclita suveranitatea. Şi nu în ultimul rând, independenţa pe care şi-au păstrat-o până la nivel comunal, în ceea ce priveşte puterea deciziei politice, confirmă dorinţa de suveranitate. Decizia unificării se reflectă în acele cuvinte magice: efort, voinţă, conştientizare!


Într-un proces evolutiv de formare a unui stat democratic, statul asimilează, uşor dar sigur, fiecare structură importantă din societatea pe care o reprezintă. Astfel încăt, armata, poliţia, educaţia, sistemul economic, impozitarea, domeniul sănătăţii sunt domenii centralizate. În unele sisteme de guvernământ centralizarea este totală, în altele, cum este cel federativ, parţială. Elveţia are un sistem politic federativ unde suveranitatea cantonală şi comunală este asigurată de stat. Acesta este unul din argumentele pro-unificare.

 

Pe principiul: accept diversitatea dacă îmi este asigurată identitatea. Constituţia elveţiană nu impune, nu decide, ci indică doar direcţia în care trebuie apoi, fiecare canton în parte, să-şi formuleze legislaţia. Privită prin prisma consensului şi a compromisului, unificarea este un act de voinţă, efort şi conştientizare a necesităţii, datorat unui simţ mai mult decât treaz de responsabilitate.

 

Acest simţ al responsabilităţii pare să aibă rădăcini în legende precum cea a lui  Wilhelm Tell. Documentul istoric ce atestă acel "jurământ", der Bundesbrief, se doreşte a fi un fel de certificat de naştere al naţiunii helvete. Numele dat ţării şi drapelul naţional are ca origine numele şi steagul cantonului Schwyz, în 1291 cel mai puternic dintre cele trei, iniţiatoare ale Confederaţiei. Cum denumirea în limba latină a statului elveţian este Helvetia, multe cantoane preiau această variantă, tocmai pentru a creea un sentiment de apartenenţă inclusiv acelor cantoane care s-au alăturat mai târziu Confederaţiei, dar mai ales, care au altă limbă, religie şi cultură ca cea a cantonului Schwyz.

 

Elveţia este o naţiune-stat. Acestă realitate contribuie la definirea ei ca fiind un caz special. Este o naţiune ce s-a format printr-un puternic act de voinţă, prin găsirea acelor puncte comune şi printr-o atitudine echitabilă față de partenerii semnatari ai pactului originar. Nimeni nu este mai presus de nimeni. Conflictul religios şi reprimarea voinţei catolicilor de către liberalii conservatori (majoritatea protestanţi) a fost redefinit, implicându-i pe aceştia în deciziile politice, şi oferindu-le mitul Wilhem Tell ca un echilibru între raţiune, gândire liberală şi spiritualitate.

 

O vorbă înţeleaptă spune: „pentru a vedea viitorul trebuie să priveşti trecutul şi să înţelegi prezentul”. Memoria colectivă are acel „spirit" care uneşte oamenii cu un scop şi viziuni comune. Indiferent cum mai este definită o naţiune din punct de vedere politic sau administrativ, cuvintele scrise la începutul acestui articol, se adeveresc: Elveţia este o comunitate de oameni cu o viziune majoritară despre trecut, prezent şi viitor. Indiferent de rasă, etnie, limbă sau obiceiurile pe care le au. Ei au avut şansa să se regăsescă pe un teritoriu devenit apoi comun; nu teritoriul a definit naţiunea, ci ei, locuitorii, au definit teritoriul.

 

„Statul trebuie să formuleze reguli şi legi suficient de generale, astfel încât să funcţioneze în împrejurări care să nu poată fi prevăzute în detaliu" (F. Hayek) este concluzia cu care închei acest articol, amintind că: puterea unui popor se măsoară în binele celui slab! Statul este, sau ar trebui să fie, doar instrumentul prin care cetăţenii lui se organizează spre binele lor şi într-o armonie cu cei de lângă ei.
 

 

Concluzii:

 

Simbolurile conştiinţei naţionale sunt: Tell, Winkelried, Guissan.


1291 este anul pactului prin jurământ al celor trei cantoane, Uri-Scwhyz-Unterwalden. Acest an este considerat de unii istorici ca fiind fals, varianta corectă ar fi 1307. Dar cum Ziua naţională a rămas 1 August, se menţionează mereu data de 1291.


Constituţia a fost pentru prima dată votată de popor (implicit de toate cantoanele ce formau la aceea dată Confederaţia) în 1848. Ultima revizuire a avut loc în 18 aprilie 1999.


Sonderfall Schweiz (Elveţia caz special) este definit de federalism, neutralitate, democraţie directă şi pluralism socio-cultural.


Willensnation Schweiz reprezintă unirea prin voinţă, nu prin asimilare şi unitate, a unor zone geografice reprezentate administrativ prin forma cantoanelor. La fel, prin voinţă, statul creează o unitate în diversitate, respectând şi susţinând minorităţiile. État-nation Suisse creează fiecărui membru al său posibilitatea de a se dezvolta.


Cuvinte cheie: voluntariat, respect, responsabilitate, atingerea unui scop comun, consens, compromis.



Bibliografie
Texte în limba română: Sava, I.N - „Cazul elveţian", Studiu introductiv la Wolf Linder, Swiss Democracy. Publicat  în „Revista de Ştiinţe şi Relaţii politice”, nr 9.- 2012


Texte în limba franceză:
Renan, Ernest «Qu’est-ce qu’une nation ?» Conférence faille nen Sorbonne, le 11 mars 1882, Paris

 

Texte în limba germană :
Holger Böning: „Der Traum von Freiheit und Gleichheit: Helvetische Revolution und Republik (1798-1803)", Zürich 2001
Grunner, E.: „Bürger Staat und Politik in der Schweiz" (1973)
Gilomen, H.J: „Die Schweiz: gestern-heute-morgen."
Linder, Wolf: „Schweizer Demokratie"
NZZ online: „Willensnation Schweiz!" – Paul Widmer, Ambasador şi reprezentant permanent al Elveţiei la Consiliul Europei şi autor al lucrării: „Die Schweiz als Sonderfall. Grundlagen, Geschichte, Gestaltung" (2008)

 

Giorgia Seeholzer, Lucerna

Publicat inițial în noiembrie 2012

 

6ffe41e4-5460-46e6-aa7f-edc74822609a