Naţiunea helvetă între mit şi realitate
Tematica acestui articol este una deosebit de complexă şi nu poate fi redusă la nivelul unui comentariu strict politic, economic, sau istoric. Elveţia este un «caz special ». Diversitatea culturală, formarea statului şi a naţiunii, conflictele religioase care prin Zwingli (Zurich 1484-1531) şi Calvin (Geneva 1509-1564) deschid o punte pe care apoi Luther (1483-1546) o transformă într-o mişcare a protestantismului şi a regândirii formelor de guvernământ, sunt aspecte ce au o convergenţă aproape forţată. Trebuie reţinut de asemenea aspectul cel mai important: începutul formării Naţiunii helvete, are loc în Evul Mediu.
Revoluţiile agrare urmate de cele industriale, dezvoltarea ştiinţei, scrierile cu influenţă politică ale lui Machiaveli (Florenta 1469-1527), dezvoltarea tehnologică, independenţa faţă de Cler, deci de o instanţă religioasă şi nu în ultimul rând lupta pentru independenţă, libertate, egalitate, culminând prin Revoluţia franceză, sunt doar câteva din evenimentele ce au marcat istoria lumii începând de la procesul de încheiere a migrării popoarelor în jurul anului 600 d.H. şi până în zilele noastre.
Acest articol încearcă să scoată în evidenţă acele « elemente » importante care constituie « scheletul » naţiunii helvete. Aspectul conflictului religios, cel dintre catolici şi protestanţi, îl voi menţiona aici doar în treacăt, deoarece face obiectul formării ideologiilor politice, respectiv al partidelor. Din acest motiv, conflictul religios din Confederaţia helvetă se va regăsi într-un articol viitor despre partidele politice. Aceste articole fiind gandite ca o serie ce se completează reciproc.
Contextul formării naţiunii helvete.
Ernest Renan, istoric al religiilor, la Paris 11.03.1882, încearcă să răspundă întrebării « Ce este o naţiune? », formulând: « O Naţiune este un suflet, un principiu spiritual ». Definiţia este apoi dezvoltată în termeni mai accesibili intelectualităţii acelei vremi: « O naţiune este prin urmare o mare comunitate susţinută de sentimentul de sacrificiu făcut şi al acelui sacrificiu pe care eşti încă dispus să-l faci.» Astfel, în viziunea istoricului Renan, omul nu este sclavul limbii, al rasei, al religiei sau al parcursului râurilor şi-al munţiilor. O cumunitate mare, compactă, de oameni cu o raţiune sănătoasă, cu o inimă caldă, creează o conştiintă morală ce se defineşte a fi Naţiune.
Plecând de la această definiţie, nu m-au mai surprins primele cuvinte tipărite în Constituţia Elveţiei ci dimpotrivă, m-au determinat să caut argumente care să confirme sau să infirme definiţia istoricului Renan. Preambulul Constituţiei elveţiene spune :
"Au nom de Dieu Tout-Puissant !
Le peuple et les cantons suisses, conscients de leur responsabilité envers la Création, résolus à renouveler leur alliance pour renforcer la liberté, la démocratie, l`indépendance et la paix dans un esprit de solidarité et d`ouverture au monde, déterminés à vivre ensemble leurs diversité dans le respect de l`autre et l`équité, conscients des acquis communs et de leur devoir d`assumer leurs responsabilités envers les générations futures, sachant que seul est libre qui use de sa liberté et que la force de la communauté se mesure au bien-être du plus faible de ses membres.(…)"
Chiar dacă formarea unui stat are de obicei un « certificat de naştere », o dată anume trecută pe documetele juridice ce atestă suveranitatea şi independenţa acelui stat, ea descrie o evoluţie istorică în timp. Cum formarea statului elveţian nu face excepţie de la această regulă, am ales să menţionez doar acele date importante din veriga lanţului istoric helvet lasând de-o parte amanunte despre bătăliile armate, despre interdependenţa istorică de un imperiu sau altul, amanunte ce pot fi regăsite într-o bibliotecă, manual şcolar sau o simplă căutare pe google. Voi menţiona pe scurt, doar doua dintre cele mai importante bătălii armate, deoarece acestea au schimbat cursul formării naţiunii helvete, prin curajul, devotamentul şi eroismul care au rămas în memoria colectivă a elveţienilor.
Prima bătălie, este cea de la Morgarten din 15.11.1315, luptă împotriva Habsburgilor, reprezentaţi până la moartea acestuia în 1291, de Rudolf I (devenit Sfânt Împărat roman în 1273). Această batalie a avut loc in urma revocării de facto a statutului de independenţă acordat iniţial celor trei cantoane Uri, Schwyz şi Unterwalden, în 1291. Bătălia îl are ca erou pe Wilhelm Tell devenit erou naţional la sfârşitul sec. XIX. Această luptă a fost prima bătălie a confraţilor ( Eidgenossen ) împotriva habsburgilor.
A doua bătălie importantă, este cea din Sempach, 9.07.1386. Aceasta reprezintă punctul culminant al luptei de eliberare a cantoanelor unite prin jurământ. Eroul bătăliei este Winkelried, cel de-al doilea erou care a marcat istoria Elveţiei. Legenda spune că în timpul bătăliei, Winkelried a prins un mănunchi de lăncii ale habsburgiilor înfigându-le în el. Astfel, prin gestul lui, a atras atenţia inamicului favorizând formarea unui coridor ce a creat posibilitatea avansării confraţilor şi în cele din urmă a câştigării bătăliei. Sacrificiul lui se pare că a fost ultima motivaţie necesară victoriei. Ultimile sale cuvinte se spune că ar fi fost: « Aveţi grijă de soţia şi copilul meu ».
Revenind la definiţia lui Renan despre naţiune, se pare că memoria colectivă a reţinut « "curajul" manifestat de Tell şi puterea de "sacrificiu" a unui soţ, tată, dar în primul rând, confrate. Am pus sacrificiul şi curajul în ghilimele, pentru că acestea devin simboluri ale conştiinţei naţionale. Aceste simboluri sunt transmise şi astăzi din generaţie în generaţie copiilor elveţieni dar nu numai lor. Bătăliile au existat, fiind datate istoric de către cronicari. Tell şi Winkelried sunt mituri, deoarece încă nu există acea certitudine « ştiinţifică » pentru a fi confirmate. Evenimentele fiind transmise pe cale orală.
Un monument istoric ce-l reprezintă pe Tell, se găseşte în Altdorf, cantonul Uri şi a fost ridicat în 1895, având inscripţionată ca dată a « jurământului celor trei », anul 1307. Despre acest aspect la sfârşitul articolului în nota de subsol. Tot în Altdorf, există şi un muzeu dedicat lui Wilhelm Tell. Lucrarea cu acelaşi nume a lui Schiller, este o lucrare literară fără bază reală istorică, dar cu putere de înaripare a fanteziei.
O statuie dedicată lui Arnold Winkelried, se află în Stans canton Nidwalden. Arnold Winkelried este perceput ca o figură istorică a împăcării, al anului 1848, iar gestul său este deseori asimilat acelui sacrificiu suprem, aidoma lui Isus. Din punct de vedere geografic, în partea centrală a Elveţiei există un traseu numit « Weg der Schweiz » ce reprezintă pe parcursul a 27Km, momentele formării Statului elveţian. Detalii pentru iubitorii de drumeţii, pot fi gasite aici :
http://www.weg-der-schweiz.ch/de/
O altă personalitate istorică importantă care a marcat „simbolul conştiinţei naţionale este Henri Guissan (21.10.1874-8.04.1960) General Suprem în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. El este cel care prin decizia luată în timpul confruntării cu regimul fascist, a redefinit termenul de autodeterminare dându-i o simbolistică la nivel naţional. A susţinut depărtarea de sistemul nazist, pledând pentru păstrarea neutralităţii cu riscul unui atac armat din partea adeversă. Decizia lui Guissan de a confrunta naziştii a fost percepută de cetăţeni ca fiind aidoma deciziei lui David împotriva lui Goliath. Autodeterminarea devenind de atunci, un deziderat naţional. Guissan este din păcate menţionat şi negativ, atunci când se face referire la cine şi cum a fost în cunoştinţă de cauză de atrocităţiile regimului nazist.
Un résume istoric :
·
12 1291 - anul „jurământului“ depus de cei trei reprezentanţi ai cantoanelor Uri, Schwyz şi Unterwalden ce au format nucleul naţiunii helvete, jurământ confirmat ceva mai târziu printr-un document istoric controversat (Bundesbrief) căruia i s-a atestat de curând autenticitatea perioadei în care se presupune că a fost scris, prin metoda C-14. Intrebarea ce ramâne insă fără răspuns, este dacă cei trei ţărani sunt iniţiatorii acelui document scris în limba latină.
· 1648 - eliberarea Elveţiei de sub dominaţia Imperiului german
· 1798 - Republica Helvetă. Este un moment pe cât de scurt, pe atât de complex din punct de vedere al alianţelor din istoria Elveţiei. Pe scurt, această formă de Stat a existat între 1798 şi 1803 având rodul de a influenţa un curent ideologic pornit de altfel chiar din Elveţia. Iniţiatorii acestui curent sunt J.J. Rousseau şi J.M Pestalozzi. Susţinătorii ideilor promovate de Revoluţia franceză au fost numiţi « Patrioţi ». Figura principală din această perioadă este Napoleon Bonaparte. Detalii despre lupte, alianţe, Mişcarea de rezistenţă şi revenirea la independenţa cantonală şi statală, le puteţi găsi în lucrarea lui Holger Böning (detalii în bibliografie).
· 1815 - în cadrul Congresului de la Viena este recunoscută neutralitatea Elveţiei.
· 1848 - anul în care Constituţia este votată de majoritatea cantoanelor ce s-au alăturat Confederaţiei.
· 1891 - ziua de 1 august, este aleasă ca zi de Sărbătoare Naţională
· 1971 - introducerea votului electoral pentru femei.
Până aici am definit forma “spirituală” a Sonderfall-ului elveţian. Din punct de vedere politic, el este construit pe cei patru piloni: democraţie directă, federalism, voluntariat (Milizsystem) şi neutralitate. Diversitatea culturală şi lingvistică a poporului fac din Elveţia un caz special. Astfel, cetăţeanul controlează statul cu ajutorul sistemului federalist prin instrumental democraţiei directe şi al unei implicări active sub formă de voluntariat. Din punct de vedere administrativ, structura Elveţiei în cifre, se prezintă astfel :
·
2. 2.722 de primării; 26 cantoane şi un Consiliu Federal format din 7 persoane.
· Parlamentulreprezintă puterea legislativă (ei votează legile după ce au fost dezbătute în plenul celor două Camere reunite). Parlamentul alege şi votează Consiliul Federal (Guvernul) format din şapte persoane plus un Cancelar cu un mandat de patru ani. Cei şapte reprezintă puterea executivă. Prin rotaţie anuală, unul dintre aceşia reprezintă Elveţia ca Preşedinte.
· Tribunalul Suprem Federal sediul în Lausanne şi Luzern, reprezinta autoritatea judecătorească.
· Poporul este conform Constitutiei puterea Supremă in Stat, deci instanţa politică supremă. Electoratul, in jur de 5,5 milioane persoane, reprezintă aproximativ două treimi din populaţia Elveţiei.
· Cetăţenii elveţieni au o mare libertate în exprimarea politică. Astfel, aceaştia pot decide prin cele patru instrumente ce le stau la dispoziţie: das Wahlrecht, dreptul de a alege sau de a fi ales (o data la 4 ani se votează candidaţii pentru Parlament) Stimmrecht - decizii ce se iau aproximativ de 4 ori pe an, Initiativenrecht - dreptul la iniţiativă şi das Referendum - dreptul la referendum.
Alte date importante, ar fi, pe scurt, anii în care cantoanele au aderat la Confederaţia Helvetă.
· 1291 Nidwalden (Unterwalden), Schwyz şi Uri
· 1332 Luzern
· 1351-1353 Zürich, Zug, Glarus, Bern
· 1481 Solothurn, Freiburg
· 1501- 1513 Schaffhausen, Basel Land şi Basel Stadt, Appenzell (Ausserr-/Innerrhoden)
· 1803- 1814 Tessin, Thurgau, Waadt, St. Gallen, Graubunden, Aargau, Genf, Neuenburg, Wallis.
Ultimul canton care s-a alăturat Confederaţiei helvete, a fost Jura în 1979. Republica Rauraciană (azi Jura), a fost cedată cantonului Berna drept compensaţie a perioadei napoliene după congresul de la Viena din 1815. În urma nemulţumirilor sociale şi al votului popular, Jura se alătură Confederaţiei helvete ca membru cu drepturi depline.
Prin efort, vointă şi conştientizare, elveţienii au realizat un pact politic numit de ei "Bund"(unire/legătură). Aceste valori reprezintă astăzi Elveţia. Cuvântul responsabilitate, apare de două ori: prima dată când face referire la „Creaţie“, a doua oară când reaminteşte necesitatea asigurării unui viitor generaţiilor următoare. Este Elveţia o ţară responsabilă faţă de locuitorii ei şi faţă de „Creaţie“ vs natură şi resursele oferite de ea omului?
Dacă răspunsul este afirmativ, atunci, indirect, enigma formării unei naţiuni pe principii total opuse celor care au determinat formarea altor naţiuni este, într-o oarecare măsură, elucidată. Majoritatea statelor s-au format pe o unitate teritorială şi/sau o majoritate culturală, lingvistică şi religioasă. Cu alte cuvinte, mai mulţi oameni stabiliţi pe un anumit teritoriu, vorbitori de o singură limbă, cu tradiţii şi obiceiuri comune, cu o religie predominantă, formează o naţiune.
Nu şi Elveţia! Patru limbi oficiale, apartenenţă religioasă conflictuală, nu doar diferită, protestantism şi catolicism, dezvoltare economică inegală, sunt doar câteva din aspectele esenţiale ale diversităţii acestei naţiuni. Cum a fost posibilă această unificare a unor state atât de diferite? Realizarea prin unificare a unei forţe armate nu este singurul argument. Decizia unificării se reflectă într-un act de efort, voinţă şi conştientizare a unei necesităţi reflectate în majoritatea cantoanelor.
Într-un proces evolutiv de formare a unui stat democratic, statul asimileaza uşor dar sigur, fiecare structură importantă din societatea pe care o reprezintă. Astfel încât: armata, poliţia, educaţia, sistemul economic, impozitarea, domeniul sănătăţii sunt domenii centralizate. În unele sisteme de guvernământ centralizarea este totală, în altele, gen celui federativ, parţială. Elveţia are un sistem politic federativ unde suveranitatea cantonală şi comunală este asigurată de stat. Acesta este unul din argumentele pro-unificare. Pe principiul, accept diversitatea dacă imi este asigurată identitatea. Constituţia helvetă nu impune, nu decide, ci indică doar direcţia în care fiecare canton în parte, trebuie să-şi formuleze legislaţia. Privită prin prisma consensului şi a compromisului, unificarea este un act de voinţă, efort şi conştientizare a necesătăţii, datorat unui simţ mai mult decât treaz de responsabilitate. Acest « simţ » al responsabilităţii pare să aibă rădăcini în legende precum cea a lui Wilhelm Tell.
Documentul istoric ce atestă acel « jurământ », der Bundesbrief, se doreşte a fi un fel de certificat de naştere al naţiunii helvete. Numele dat ţării şi drapelul naţional au ca origine numele şi steagul cantonului Schwyz, în 1291 cel mai puternic canton dintre cele trei, iniţiatoare ale Confederaţiei. Cum denumirea în limba latină a statului elveţian este Helveţia, multe cantoane preiau această variantă, tocmai pentru a crea un sentiment de apartenenţă inclusiv acelor cantoane care s-au alăturat mai târziu Confederaţiei, dar mai ales, care au altă limbă, religie şi cultură decât cea a cantonului Schwyz.
Elveţia este o naţiune stat. Acestă realitate contribuie la definirea ei ca fiind un caz special. Este o naţiune ce s-a format printr-un puternic act de voinţă, prin găsirea acelor puncte comune şi printr-o atitudine echitabilă vizavi de partenerii semnatari ai pactului originar. Nimeni nu este mai presus de nimeni. Conflictul religios şi reprimarea voinţei catolicilor de către liberalii conservatori (majoritatea protestanţi) a fost redefinit, implicându-i pe aceştia în deciziile politice, şi oferindu-le mitul Wilhem Tell ca un echilibru între raţiune, gândire liberală, şi spiritualitate.
Memoria colectivă are acel « spirit » care uneşte oamenii cu un scop şi viziuni comune. Indiferent cum mai este definită o naţiune din punct de vedere politic sau administrativ, cuvintele scrise la începutul acestui articol, se adeveresc: Elveţia este o comunitate de oameni cu o viziune majoritară despre trecut, prezent şi viitor. Indiferent de rasă, etnie, limbă sau obiceiurile pe care le au. Ei au avut şansa să se regăsescă pe un teritoriu devenit apoi comun. Nu teritoriul a definit naţiunea ci ei, locuitorii, au definit teritoriul.
Puterea unui popor se măsoară în binele celui slab! Statul este, sau ar trebui să fie, doar instrumentul prin care cetăţenii lui se organizează spre binele lor într-o armonie cu cei de lângă ei.