Monolog

Monolog

Trimis de AbraMack la Lun, 04/13/2009 - 18:28

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Acum o săptămână, într-o noapte, am încercat din răsputeri să dau de tine… Am sunat şi de cealaltă parte a firului, vocea mi-a spus: „Persoana solicitată, nu poate fi contactată”…

Nici măcar nu ştiu ce ţi-aş fi spus…

Probabil că îmi lipseşti mult, că nu există seară în care să nu adorm cu tine-n gând… Că totul s-a schimbat de când nu am mai vorbit… Că mă simt vinovată că am plecat, că mă simt vinovată că am fost atât de departe de tine când aveai mai mare nevoie de prezenţa mea… că nu ţi-am ascultat niciodată sfaturile, părerile… Că îmi aduc aminte lacrimile tale, părerile tale de rău şi neputinţa ta de a mă stăpâni, atunci când spiritul meu, rebel, o lua razna…

Sunt patru ani de când nu mai pot să te ţin în braţe… Patru ani de când mă simt goală pe dinăuntru şi mă fac că nu ştiu de ce… dar eu ştiu, toată fiinţa mea o ştie… Îmi lipseşti… Nu am să găsesc nicicând altă persoană care să mă înţeleagă aşa cum o făceai tu…mereu… necontând cât de mult te răneam…

Mă gândesc la tine… când plouă… mă gândesc la tine când mănânc… când mă enervează careva… când e primăvară, când mă cert cu vecinul…când îmi beau cafeaua… de Craciun, de Paşte şi în toate minutele din celelalte 363 de zile… Mă gândesc atât de mult, că mă doare… şi mă gândesc…că mi-ar plăcea să ştiu că ţi-e bine…

Când auzeam prin filme expresia „Nu sunt complet fără tine!” mă gândeam „Ce sirop ieftin!”… Acum simt siropul ăsta curgându-mi prin măruntaie… doar asta mai simt… gustul lui amar.. În rest… vid… da, mă simt incompletă, invalidă, pierdută fără tine…

Nu mi-am dat seama niciodată că tu eşti geamandura mea… infirmeria în care fugeam dacă mi se spulbera sufletul…conştiinţa timpului şi rostul lui – tu… Motivul pentru care nu m-am sinucis – tu… Cauza pentru care mă întorceam dimineţile acasă, indiferent de starea în care mă aflam - TU!

Toată viaţa mea, marcată de prezenţa ta… de cînd mă ştiu… primele imagini, rătăcite în memoria mea de prunc, sunt cu tine… primul gust şi miros… îţi aparţin… Nu ştiu cum de mai pot respira fără tine…

Îţi dai seama ce nedreptate s-a făcut? Realizezi tu oare cât de pierdută sunt fără tine? Ştii că nu pot să mă gândesc la tine fără să plâng? Aşa că plâng seară de seară… Mi-e greu!

Nu mai pot… vreau..trebuie să te văd… Am un gol în stomac! Când realizez că mă întorc acasă şi tu nu mai eşti acolo… mă rup între două lumi… mi se pare de neconceput şi totuşi… parcă visez şi totuşi…

Au trecut patru ani dar ÎNCĂ mai simt mirosul tău discret în camera de acasă… Am încercat să înlătur tot ce îmi aducea aminte fizic de tine… dar… rămâne aerul… gestica ta e încă întipărită în aerul din camerele de acasă… nu stiu…

Azi noapte am sunat iar! Îngerul de serviciu mi-a spus că nu mai domiciliezi pe palierul de argint… Cred că aripile noi sunt mai bune…daca ai reuşit să avansezi un etaj…


MI-E DOR DE TINE, MAMĂ!!!

Comentarii

Trimis de Anonymous (neverificat) la
Comment: 

o mie de ani sunt ca o zi
o zi ca o mie de ani !
iar tu o vei revedea !

Pentru ca tot ne aflam intre doua sarbatori de paste, cel catolic si cel ortodox...nu uita...minunea invieri, a regasirii, a bucuriei...

Giorgia

imaginea utilizatorului AbraMack
Trimis de AbraMack la
Comment: 

Hei, Giorgia...
 
Mi-e sufletul plin de pansamente temporal(r)e...si tot degeaba... Cine zice ca timpul vindeca orice durere, nu stie ce vorbeste! Timpul vindeca doar ceea ce poate vindeca... restul...ramane!

Trimis de Anonymous (neverificat) la
Comment: 

Citesc si plang...si-ti multumesc pentru tot ce-ai scris,pentru ca simt ca ai scris si pentru mine, ceea ce simt,dar nu pot exprima atat de clar in cuvinte ca tine!!
Inaisa

imaginea utilizatorului AbraMack
Trimis de AbraMack la
Comment: 

Multumesc Inaisa...
 
Din pacate pentru mine... mi-am făcut un obicei prost din a-mi plânge dispăruţii... iar ei se grăbesc, unul după altul, să mă părăsească...
Nu doresc nici celui mai aprig duşman al meu să treacă prin aşa grele cumpăne...
 
Sănătate multă vă doresc... şi preţuiţi-vă apropiaţii!

Trimis de Anonymous (neverificat) la
Comment: 

Mi-am pierdut paritii la diferenta de 6 luni acum 9 ani!Am depasit anul 2000 cu greutate, concentandu-ma pe indatoririle fata de copilul meu!
Durerea e vie si nu va trece niciodata!
As vrea sa vada cand sunt bucuroasa,copilul meu ce mare e, sa-mi dea o vorba buna atunci cand cu disperare ma agat de viata...dar nu pot decat sa sper ca acolo de unde sunt ma ocrotesc in taina!
O parte din viata mi-e uscata fara ei si asa va ramane!!!

imaginea utilizatorului AbraMack
Trimis de AbraMack la
Comment: 

Imi pare nespus de rau si nu pot sa spun decat ca te inteleg perfect! Mie mi-e atat de greu acum incat nici copilul meu nu ma poate scoate din starea asta. Sper sa imi revin repede si sa imi gasesc un punct de sprijin fiindca altfel... sunt constienta ca voi face  mult rau in jurul meu...
Chiar ma gandeam... din boli si necazuri te mai ridici, mai ai o speranta insa cu Moartea... "s-a gatat lucrarea" cum zicea saraca mama mea...
Asta e...soarele rasare chiar daca durerile noastre sunt mari iar lumea continua sa freamate si atunci cand noi plangem...
Desi ma indoiesc, nu pot decat sa sper ca Timpul, care trece greu acum, va avea grija de noi...si ne va ajuta sa pansam durerea...

Trimis de Anonymous (neverificat) la
Comment: 

Puiul de om de langa tine te are doar pe tine acum ,iar TU, trebuie sa incerci macar sa fii pentru el, ceea ce a fost mama ta pentru tine!
Amintirile lui de acum ii vor canta in suflet peste multi,multi ani!
Soarele rasare si pentru noi, sarmani copii-adulti fara de mama!!

Add comment

Autentificare sau înregistrare pentru a posta comentarii

 


 Despre noi    Termeni de utilizare    Abonarea la ştiri    Donaţii    Implică-te şi tu!    Contact         Hosting by